– Majoritatea bărbaţilor, zise băiatul. Dar nu şi tu.

– Nu, admise Tyrion, nu şi eu. Nu mai visez decât foarte rar, chiar şi dragoni. Strânse burduful căzut. Vino, mai bine ne întoarcem în tabără înainte ca unchiul tău să ridice flamurile.

Plimbarea fu scurtă, însă pământul era dur sub paşii lor, iar picioarele îl dureau destul de tare când se întoarseră. Jon Snow întinse o mână să-l ajute să treacă de un ghemotoc gros de rădăcini, însă Tyrion i-o dădu la o parte. Se va descurca singur, aşa cum făcuse în întreaga sa viaţă. Totuşi, tabăra era o privelişte binefăcătoare. Adăposturile fuseseră ridicate lângă zidurile părăginite ale unui fort abandonat demult, ca o pavăză în faţa vântului. Caii fuseseră hrăniţi şi fusese făcut focul. Yoren şedea pe o piatră, jupuind o veveriţă. Mirosul savuros al tocanei umplu nările lui Tyrion. Se trase spre locul unde omul său, Morrec, se îngrijea de ceaunul cu tocană. Fără nici un cuvânt, Morrec îi întinse polonicul. Tyrion gustă şi i-l dădu înapoi.

– Pune mai mult piper, zise el.

Benjen Stark ieşi din adăpostul pe care-l împărţea cu nepotul său.

– Iată-te, Jon, fir-ar să fie! Nu mai pleca aşa, de capul tău. Am crezut că ţi-au făcut felul Ceilalţi.

– Au fost grumkinii, îi spuse Tyrion râzând.

Jon Snow zâmbi. Stark îi aruncă lui Yoren o privire nedumerită. Bătrânul bombăni, dădu din umeri şi-şi reluă treaba lui sângeroasă. Veveriţa oferea ceva carne pentru tocană şi o mâncară cu pâine neagră şi brânză tare, în jurul focului. Tyrion le dădu de băut din vinul său până ce chiar şi Yoren se mai muie. Unul câte unul, oamenii se duseră spre adăposturile lor, la culcare – toţi în afară de Jon Snow care trăsese la sorţi prima gardă de noapte.

Tyrion fu ultimul care se retrase, ca întotdeauna. Pe când păşea în adăpostul construit pentru el de oamenii lui, se opri şi privi înapoi la Jon Snow. Băiatul stătea în apropierea focului, cu un chip aspru şi neclintit, privind gânditor spre flăcări.

Tyrion Lannister zâmbi amar şi se duse la culcare.

CATELYN

Ned şi fetele plecaseră de opt zile când Maester Luwin veni într-o noapte la ea, în camera unde bolea Bran, aducând o lampă de citit şi catastife cu socoteli.

– A venit vremea să revedem cifrele, doamna mea, zise el. Veţi dori să ştiţi cât ne-a costat această vizită regală.

Catelyn privi spre Bran, aşezat în patul său de suferinţă, şi-i dădu la o parte părul de pe frunte. Crescuse foarte lung. Va trebui să i-l taie, cât de curând.

– Nu simt nevoia să mă uit la socoteli, Maester Luwin, îi spuse ea, fără să-şi ia nici o clipă privirea de la Bran, Ştiu cât ne-a costat vizita. Ia catastiful de aici.

– Doamna mea, suita regelui a avut un apetit foarte sănătos. Trebuie să ne reumplem magaziile înainte...

– Am spus să iei catastifele de aici. Administratorul se va ocupa de toate trebuinţele noastre.

– Nu avem nici un administrator, îi aminti Maester Luwin. Era ca un mic şobolan cenuşiu, nu voia să plece, Poole s-a dus în sud, să pună la punct curtea Lordului! Eddard, la Debarcaderul Regelui.

Catelyn dădu din cap absentă.

– Oh, da, îmi amintesc.

Bran era atât de palid. Ea se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-i mute patul sub fereastră, în aşa fel încât să primească lumina soarelui de dimineaţă. Maester Luwin aşeză lampa într-o nişă de lângă uşă şi-i potrivi fitilul.

– Sunt mai multe chestiuni care necesită atenţia dumneavoastră imediată, doamna mea. În afară de administrator, mai avem nevoie de un comandant al gărzii în locul lui Jory, un maestru de călărie...

Ochii ei se întoarseră brusc şi-l găsiră.

– Un maestru de călărie?

Vocea ei era ca un bici. Maester părea intimidat.

– Da, doamna mea. Hullen a plecat cu Lord Eddard, aşa că...

– Fiul meu zace aici frânt şi pe moarte, Luwin, iar tu doreşti să discutăm despre un nou maestru de călărie? Crezi că-mi pasă ce se întâmplă la grajduri? Crezi că-mi pasă câtuşi de puţin? Aş măcelări cu bucurie toţi caii din Winterfell cu propriile mele mâini dacă asta ar deschide ochii lui Bran, înţelegi? Pricepi?

El îşi plecă privirile.

– Da, doamna mea, dar chestiunile...

– Am să mă ocup eu de ele, zise Robb.

Catelyn nu-l auzise intrând, dar era acolo, în pragul uşii, privind-o. Ţipase, îşi dădu ea seama, simţind un val brusc de ruşine. Ce se întâmpla cu ea? Era atât de obosită, iar capul o durea mai tot timpul.

Maester Luwin privi de la Catelyn la fiul ei.

– Am pregătit o listă cu cei pe care am putea să-i luăm în considerare pentru funcţiile rămase libere, zise el întinzându-i lui Robb o hârtie scoasă din mânecă.

Fiul ei privi spre nume. Venise de afară, observă Catelyn, obrajii-i erau roşii din cauza aerului rece, iar părul îi era zburlit din cauza vântului.

– Buni oameni, spuse el. Vorbim despre ei mâine. Îi înapoie lista cu nume.

– Foarte bine, stăpâne.

– Lasă-ne acum, spuse Robb.

Maester Luwin se înclină şi plecă. Robb închise uşa şi se întoarse spre ea. Avea sabie, remarcă ea.

– Mamă, ce faci?

Catelyn considerase întotdeauna că Robb îi semăna; la fel ca Bran şi Rickon şi Sansa, avea culoarea neamului Tully, părul roşcat, ochii albaştri. Dar acum, pentru prima dată, distinse ceva din Eddard Stark pe chipul său, ceva la fel de sever şi de aspru.

– Ce fac? repetă ea uimită. Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Ce-ţi imaginezi că fac? Am grijă de fratele tău. Mă îngrijesc de Bran.

– Asta spui tu că faci? Nu ai mai ieşit din camera asta de când a fost rănit Bran. Nu ai venit nici măcar la poartă, când tata şi fetele au plecat spre sud.

– Mi-am luat rămas-bun de la ei aici, şi i-am privit plecând de la fereastră.

Îl implorase pe Ned să nu plece, nu acum, după toate cele ce se întâmplaseră; acum totul se schimbase, nu putea vedea asta? Nu avusese nici un rost, însă. El nu mai avea de ales, îi spusese, şi apoi alesese plecarea.

– Nu-l pot părăsi nici măcar pentru o