Luă mâna moale a fiului ei, strecurându-şi degetele printre ale lui. Era atât de fragil şi slab, fără nici o urmă de putere în mână, dar încă mai putea simţi căldura vieţii pe sub piele.

Vocea lui Rob se înmuie.

– Nu va muri, mamă. Maester Luwin spune că timpul celui mai mare pericol a trecut.

– Şi dacă Maester Luwin se înşală? Şi dacă Bran are nevoie de mine şi eu nu sunt aici?

– Rickon are nevoie de tine, spuse Robb aspru. Are numai trei ani, nu înţelege ce se petrece. Crede că toată lumea l-a părăsit, aşa că se ţine după mine toată ziua, lipindu-se de piciorul meu şi plângând. Eu nu ştiu ce să fac cu el. Se opri o clipă, muşcându-şi buza de jos, la fel cum făcea când era mic. Mamă, şi eu am nevoie de tine. Încerc, dar nu pot... Nu pot să le fac pe toate singur.

Vocea lui se frânse, năpădită de o emoţie bruscă, iar Catelyn îşi aminti că nu avea decât paisprezece ani. Ar fi vrut să se ridice de acolo şi să meargă la el, însă Bran o ţinea încă de mână şi nu se putea mişca. Afară, lângă turn, lupul începu să urle. Catelyn se cutremură, doar pentru o clipă.

– E al lui Bran.

Robb deschise fereastra şi lăsă aerul nopţii să intre în încăperea neaerisită din turn. Urletele crescură în intensitate. Era un sunet singuratic şi rece, plin de melancolie şi disperare.

– Nu, îi spuse ea. Bran are nevoie de căldură.

– Trebuie să-i audă glăsuind, zise Robb. Undeva, prin Winterfell, un al doilea lup începu să urle, alăturându-se primului. Apoi un al treilea, mai aproape.

– Câinele Lăţos şi Vântul Cenuşiu, făcu Robb, pe când urletele lor se înălţau împreună. Îi poţi deosebi, dacă asculţi cu atenţie.

Catelyn tremura. Din cauza durerii, a frigului, din pricina urletelor lupilor străvechi. Noapte după noapte, urletele şi vântul rece şi castelul cenuşiu şi pustiu rămâneau la fel, fără să se schimbe nici o clipă, iar băiatul ei zăcea acolo, frânt, cel mai drag dintre copiii săi, cel mai blând, Bran, cel căruia îi plăcea să râdă şi să se caţere şi care visa la rangul de cavaler, toate erau duse acum, nu-l va mai vedea niciodată râzând din nou. Plângând, îşi trase mâna dintr-a lui şi-şi acoperi urechile să nu mai audă acele urlete îngrozitoare.

– Fă-i să se oprească! ţipă ea. Nu mai suport, fă-i să se oprească, omoară-i dacă trebuie, dar fă-i să se oprească!

Nu-şi mai amintea când căzuse la podea, dar acolo era acum, iar Robb o ridică, ţinând-o în braţele sale puternice.

– Nu-ţi fie teamă, mamă. Nu-i vor face niciodată vreun rău. O ajută să meargă spre patul ei îngust, din colţul camerei de suferinţă. Închide ochii, rosti el blând. Odihneşte-te. Maester Luwin mi-a spus că abia dacă ai dormit de când cu căderea lui Bran.

– Nu pot, plânse ea. Să mă ierte zeii, Robb, nu pot dacă moare în timp ce eu dorm, şi dacă moare, dacă moare... Lupii urlau încă. Ea ţipă şi-şi puse din nou palmele la urechi. Oh, zei, închide fereastra!

– Dacă-mi promiţi că ai să dormi. Robb se duse la fereastră, dar tocmai când se întinse spre obloane, un alt zgomot se alătură urletelor de jelanie ale lupilor străvechi. Câini, spuse el, ascultând. Toţi câinii latră. Nu au mai făcut asta până acum... Catelyn auzi cum respiraţia i se oprise în gât. Când privi în sus, faţa lui pălise sub lumina lămpii. Foc, şopti el.

Foc, se gândi ea; iar apoi: Bran!

– Ajută-mă, rosti ea grăbită, ridicându-se. Ajută-mă cu Bran.

Robb nu părea să o audă.

– Turnul bibliotecii este în flăcări, zise el. Catelyn putea vedea acum, prin ferestre, tremuratul luminii roşiatice. Se aşeză, uşurată. Bran era în siguranţă. Biblioteca se afla dincolo de curte, nu exista nici o cale prin care focul sa ajungă aici.

– Mulţumesc zeilor, murmură ea.

Robb privi spre ea de parcă ar fi înnebunit.

– Mamă, stai aici. Mă întorc imediat ce va fi stins focul. Apoi o luă la fugă. Îl auzi strigând la gărzile de lângă încăpere, îi auzi coborând împreună într-o goană nebună, sărind câte două, trei trepte deodată.

Afară, în curte, se auzeau strigăte de „Foc!”, urlete, zgomote de paşi, fornăitul cailor înspăimântaţi şi lătratul frenetic al câinilor de la castel. Urletul lupilor dispăruse, îşi dădu ea seama. Lupii străvechi tăcuseră.

Catelyn rosti, în tăcere, o rugăciune de mulţumire către zeul cu şapte feţe, pe când se ducea la fereastră. De-a lungul curţii, limbi lungi de foc ieşeau din ferestrele bibliotecii. Privi cum fumul se ridica spre cer şi se gândi, cu tristeţe, la toate cărţile pe care Casa Stark le adunase în decursul secolelor. Apoi trase obloanele.

Când se întoarse de la fereastră, un bărbat era în încăpere.

– Nu trebuia să fii aici, mormăi el acru. Nimeni n-ar trebui să mai fie aici.

Era un bărbat mic de statură, murdar, îmbrăcat în haine maro, murdare, şi puţea a cal. Catelyn îi cunoştea pe toţi oamenii care lucrau la grajdurile lor, iar acesta nu făcea parte dintre ei. Era un sfrijit, cu părul blond, pleoştit, şi ochi spălăciţi, scufundaţi în faţa osoasă, iar în mână avea un pumnal.

Catelyn privi la armă, apoi la Bran.

– Nu, spuse ea.

Cuvântul i se opri în gât, ca o şoaptă secătuită. El trebuie s-o fi auzit.

– E o favoare, zise el. E oricum mort.

– Nu, zise Catelyn, mai tare acum, după ce-şi regăsise vocea. Nu, nu poţi.

Se răsuci înapoi spre fereastră ca să strige după ajutor, însă bărbatul se mişca mai repede decât şi-ar fi putut închipui ea. O mână i se aşeză pe gură şi-i trase capul înapoi, iar alta aduse pumnalul la gât. Duhoarea lui era copleşitoare. Ea ridică mâinile şi apucă lama cu toată forţa, împingând-o departe de gâtul ei. Îl auzi blestemând în urechea ei. Degetele ei erau năclăite de sânge, însă nu dădu drumul pumnalului. Palma pusă peste gura ei se strânse mai tare, oprindu-i aerul. Catelyn îşi răsuci capul într-o