parte şi reuşi să-şi înfigă dinţii într-o porţiune din carnea lui. Îl muşcă apăsat. Bărbatul gemu de durere. Ea strânse din dinţi şi-i smulse bucata de carne şi, dintr-odată, el o lăsă. Gustul sângelui îi umplea gura. Inspiră aerul şi ţipă, iar el o luă de păr şi o împinse, ea se împiedică şi căzu, bărbatul repezindu-se asupra ei, respirând din greu, tremurând. Încă ţinea pumnalul strâns în mâna dreaptă, mânjită de sânge.

– Nu trebuia să fii aici, repetă el prosteşte. Catelyn văzu o umbră strecurându-se prin uşa lăsată deschisă în spatele lui. Se auzi un sunet jos, mai puţin decât un mârâit, abia dacă ar fi putut fi luat drept ameninţare, însă bărbatul sesizase ceva pentru că începuse să se răsucească atunci când lupul făcu saltul. Se rostogoliră la podea împreună, pe jumătate întinşi peste Catelyn, acolo unde căzuse. Lupul îl prinsese de sub falcă. Ţipătul bărbatului dură mai puţin de o secundă înainte ca animalul să-i frângă capul şi să-i smulgă jumătate din gât. Ea simţea sângele lui ca pe o ploaie caldă când i se împrăştie pe faţă.

Lupul privea spre ea. Fălcile sale erau roşii şi umede, iar ochii îi luceau galbeni în întunericul încăperii. Era lupul lui Bran, îşi dădu ea seama. Bineînţeles că el era.

– Mulţumesc, şopti Catelyn, cu un glas moale şi slab.

Îşi ridică mâna, tremurând. Lupul păşi mai aproape, îi mirosi degetele, apoi linse sângele cu limba sa umedă şi aspră. După ce curăţă tot sângele de pe mâna ei, se îndepărtă în tăcere şi se duse la patul lui Bran, aşezându-se lângă el. Ea începu să râdă isteric.

Aşa o găsiră, atunci când Robb şi Maester Luwin şi Ser Rodrik năvăliră în încăpere împreună cu jumătate din gărzile din Winterfell. Când hohotele de râs pieriră în gâtul ei, o înveliră în pături calde şi o duseră înapoi la Marea Fortăreaţă, în propriile ei apartamente. Bătrâna Nan o dezbrăcă şi o ajută să intre într-o baie cu apă aproape opărită şi-i spală sângele cu o bucată de pânză moale.

După aceea, sosi şi Maester Luwin să-i oblojească rănile. Tăieturile de la degete erau adânci, aproape până la os, iar pielea de pe cap era însângerată şi vânătă, acolo unde îi smulsese o mână de păr. Maester îi spuse că durerea abia acum începea, şi-i dădu seminţe de mac ca s-o ajute să doarmă. În cele din urmă, ea închise ochii.

Când îi deschise din nou, îi spuseră că dormise timp de patru zile. Catelyn dădu din cap şi se ridică în pat. Totul i se părea acum un coşmar, totul de la căderea lui Bran, un vis îngrozitor cu sânge şi durere, însă simţea durerea din palme, care-i amintea că totul era adevărat. Se simţea slăbită şi ameţită, dar era ciudat de uşurată, de parcă i s-ar fi luat de pe umeri o mare greutate.

– Aduceţi-mi nişte pâine şi miere, le spuse ea servitorilor, şi trimiteţi-i vorbă lui Maester Luwin că bandajele mele trebuie să fie schimbate.

O priviră cu uimire şi se grăbiră să-i îndeplinească poruncile.

Catelyn îşi amintea cum fusese mai înainte şi se ruşină. Îi abandonase pe toţi, pe copiii ei, pe soţul ei, Casa ei. Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Le va arăta acestor oameni ai nordului cât de puternic putea fi un Tully de Riverrun.

Robb sosi la ea înaintea mâncării. Rodrik Cassel veni împreună cu el, apoi omul de încredere al soţului ei, Theon Greyjoy, şi de pe urmă Hallis Mollen, un membru al gărzii, musculos, cu o barbă cafenie, pătrată. El era noul comandant al gărzii, îi spuse Robb. Fiul ei era îmbrăcat într-o armură din piele întărită şi o cămaşă de zale, iar la şold îi spânzura o sabie.

– Cine a fost bărbatul? îi întrebă Catelyn.

– Nimeni nu-i cunoaşte numele, îi spuse Hallis Mollen. Era un nimeni la Winterfell, doamna mea, dar unii zic că a mai fost văzut pe aici şi prin împrejurimile castelului în ultimele săptămâni.

– Deci era unul dintre oamenii regelui, spuse ea, ori unul dintre Lannisteri. Ar fi putut fi lăsat în urmă când au plecat ceilalţi.

– Poate, făcu Hal. Cu toţi acei străini care au umplut Winterfell în ultima vreme, nu se poate spune de cine aparţinea.

– S-a ascuns în grajduri, zise Greyjoy. Pot spune asta după mirosul lui.

– Şi cum a putut trece neobservat? întrebă ea cu asprime.

Hallis Mollen părea uluit.

– După ce Lord Eddard a luat cu el nişte cai şi după ce am trimis şi noi alţii la Rondul de Noapte, grajdurile au rămas pe jumătate goale. Nu a fost cine ştie ce scamatorie să se ascundă de grăjdari. S-ar putea să-l fi văzut Hodor, se vorbeşte că băiatul se purta ciudat, dar pur şi simplu...

Hal scutură din cap.

– Am descoperit unde dormea, interveni Robb. Avea nouăzeci de gologani din argint în punga de piele îngropată sub paie.

– E bine de ştiut că viaţa fiului meu nu a fost arvunită pentru bani puţini, comentă Catelyn cu amărăciune.

Hallis Mollen se uită la ea nedumerit.

– Mă iertaţi, doamna mea, vreţi să spuneţi că pe băiat trebuia să-l ucidă?

Greyjoy se îndoia de asta.

– Ar fi o nebunie.

– Pentru Bran a venit, zise Catelyn. Tot continua să mormăie că eu nu ar fi trebuit să mă aflu acolo. A dat foc bibliotecii, gândindu-se că mă voi grăbi să sting incendiul, luând şi gărzile cu mine. Dacă nu aş fi fost pe jumătate nebună de durere, ar fi reuşit.

– De ce ar vrea cineva să-l ucidă pe Bran? întrebă Robb. Zeilor, e doar un băieţel neajutorat, cufundat în somn...

Catelyn îi aruncă primului ei născut o privire provocatoare.

– Dacă te pregăteşti să domneşti în nord, trebuie să te pricepi să descâlceşti şi astfel de lucruri, Robb. Răspunde-ţi singur la întrebare. De ce ar vrea cineva să ucidă un copil adormit?

Înainte ca el să apuce să răspundă, servitorii se întoarseră cu un platou cu mâncare proaspătă, adusă de la bucătărie. Era mult mai mult decât ceruse ea: pâine caldă, unt şi miere şi dulceaţă de mure, felii subţiri de şuncă şi un ou fiert moale, o felie