– Cum se simte fiul meu, Maester? Catelyn aruncă o privire spre toată mâncarea adusă şi descoperi că nu avea poftă să mănânce.

Maester Luwin îşi coborî privirile.

– Tot la fel, doamna mea.

Era răspunsul la care ea se aşteptase, nici mai mult, nici mai puţin. Mâinile ei pulsau de durere, de parcă lama era încă tot acolo, tăind-o adânc. Îi expedie pe servitori şi se uită din nou spre Robb.

– N-ai descoperit nici acum răspunsul?

– Cineva se teme ca nu cumva Bran să se trezească, zise Robb, se teme de ceea ce ar putea să spună sau să facă, se teme de ceva ce ştie el.

Catelyn era mândră de el.

– Foarte bine. Se întoarse spre noul comandant al gărzii. Trebuie să-l ţinem pe Bran în siguranţă. Dacă a apărut un ucigaş, s-ar putea să mai apară şi alţii.

– Câţi soldaţi din gardă doriţi, doamna mea? întrebă Hal.

– Atât timp cât Lordul Eddard este plecat, fiul meu este stăpânul Winterfellului, îi răspunse ea.

Robb se înălţă puţin mai mult.

– Pune un om în camera lui, să stea acolo zi şi noapte, altul la uşă, doi la capătul scării. Nimeni nu intră la Bran fără aprobarea mea sau a mamei.

– Cum spuneţi, stăpâne.

– Fă-o chiar acum, sugeră Catelyn.

– Şi lasă lupul lui să stea în încăpere cu el, adăugă Robb.

– Da, zise Catelyn. Da.

Hallis Mollen se înclină şi părăsi încăperea.

– Lady Stark, zise Ser Rodrik după ce comandantul gărzii plecă, aţi avut vreo şansă să observaţi ce pumnal folosea ucigaşul?

– Circumstanţele nu mi-au permis să-l examinez cu atenţie, dar aş putea vorbi despre tăiş, răspunse Catelyn cu un zâmbet amar. Dar de ce întrebaţi?

– Am găsit arma în pumnul strâns al nemernicului. Mie mi se pare că era o armă mult prea fină pentru un astfel de individ, aşa că am examinat-o îndelung şi cu atenţie. Pumnalul este unul în stil Valyrian, cu mâner din os de dragon. O astfel de armă nu poate ajunge în mâinile unuia ca el. Cineva i-a dat-o.

Catelyn dădu gânditoare din cap.

– Robb, închide uşa.

El se uită ciudat la ea, însă făcu ce-i ceruse.

– Ceea ce sunt pe cale să vă spun nu trebuie să fie auzit în afara acestei încăperi, le zise ea. Vreau să-mi juraţi pentru asta. Dacă fie şi numai o parte din ceea ce bănuiesc eu este adevărat, Ned şi fetele mele călăresc spre un pericol de moarte, iar un cuvânt ajuns la urechile nepotrivite ar putea ameninţa chiar viaţa lor.

– Lordul Eddard îmi este ca un al doilea tată, zise Theon Greyjoy. Jur.

– Aveţi jurământul meu, spuse Maester Luwin.

– Şi pe al meu, doamna mea, repetă şi Ser Rodrik. Ea privi spre fiul ei.

– Şi tu, Robb?

El dădu din cap în semn de încuviinţare.

– Sora mea, Lysa, crede că Laniisterii i-au omorât soţul, pe Lordul Arryn, Mâna Regelui, le povesti Catelyn. Mi-am dat seama că Jaime Lannister nu s-a dus la vânătoare în ziua când Bran a căzut. A rămas aici, la castel. În încăpere se pogorî o linişte mormântală. Nu cred că Bran a căzut din turn, zise ea spărgând tăcerea. Cred că a fost aruncat.

Şocul era oglindit clar pe feţele lor.

– Doamna mea, dar asta este o sugestie monstruoasă, zise Rodrik Cassel. Până şi un regicid ar da înapoi de la uciderea unui copil nevinovat.

– Oh, chiar aşa? întrebă Theon Greyjoy. Mă îndoiesc.

– Nu există nici un fel de limite pentru ambiţia Lannisterilor sau pentru mândria lor, zise Catelyn.

– Băiatul a fost întotdeauna foarte sigur de el, spuse Maester Luwin gânditor. Cunoştea fiecare piatră din Winterfell.

– Zei! înjură Robb, chipul său tânăr întunecându-se de furie. Dacă este adevărat, va plăti pentru asta. Îşi trase sabia şi o agită prin aer. Îl ucid cu mâna mea.

Ser Rodrik se zbârli la el.

– Pune-o la loc! Lannisterii se află la sute de leghe de aici. Niciodată să nu-ţi tragi sabia decât dacă ai intenţia de a o folosi. De câte ori trebuie să-ţi spun toate astea, băiat smintit?

Ruşinat, Robb îşi puse sabia înapoi în teacă, devenind, dintr-odată, din nou copil. Catelyn îi spuse lui Ser Rodrik:

– Văd că fiul meu mânuieşte oţel acum.

Bătrânul maestru răspunse:

– M-am gândit că a venit vremea. Robb privea neliniştit spre ea.

– S-ar putea ca Winterfell să aibă nevoie, cât de curând, de toate săbiile sale şi ar fi cel mai bine ca ele să nu fie din lemn.

Theon Greyjoy puse o mână pe mânerul sabiei sale şi spuse:

– Doamna mea, dacă se va ajunge la asta, Casa mea vă este foarte îndatorată.

Maester Luwin îşi pipăi lanţul de la gât, acolo unde se freca de piele.

– Tot ceea ce ştim sunt simple presupuneri. Cel pe care vrem să-l acuzăm este chiar fratele iubit al reginei. Nu va lua asta prea uşor. Ne trebuie dovezi, altfel vom fi nevoiţi să păstrăm tăcerea de-a pururi.

– Dovada ta este pumnalul, zise Ser Rodrik. O armă atât de fină ca asta nu ar fi trecut neobservată.

Exista un singur loc unde putea fi aflat adevărul, îşi dădu seama Catelyn.

– Cineva trebuie să meargă la Debarcaderul Regelui.

– Mă duc eu, zise Robb.

– Nu, îi răspunse ea. Locul tău este aici. Trebuie să fie întotdeauna un Stark la Winterfell.

Privi spre Ser Rodrik, cu favoriţii săi mari şi albi, la Maester Luwin, cu robele sale cenuşii, la tânărul Greyjoy, zvelt, întunecat şi impetuos. Pe care să-l trimită? Cine va fi crezut? Apoi îşi dădu seama. Împinse la o parte păturile, cu degetele ei bandajate, ţepene şi rigide ca piatra. Coborî din pat.

– Trebuie să merg chiar eu.

– Doamna mea, glăsui Maester Luwin, oare este înţelept? În mod sigur, Lannisterii vă vor privi sosirea cu toate suspiciunile.

– Cum rămâne cu Bran? întrebă Robb, arătând complet dezorientat acum. Doar nu vrei să-l părăseşti.

– Am făcut tot ce am putut pentru Bran, spuse ea, punând una din mâinile ei rănite pe braţul lui. Viaţa lui se află acum în mâinile zeilor şi ale lui Maester Luwin. Aşa cum mi-ai amintit chiar tu, Robb,