Scriind O istorie a evreilor din Sighet (Editura Echim, Sighet, 2009, 282 p.), Ioan J. Popescu se situa la intersecția tensională a amintirii cu uitarea, căci aborda un subiect îndelung tabuizat. Oraș situat în Maramureșul istoric, atestat din secolul al XVI-lea, Sighetul a adăpostit o comunitate evreiască despre care primele știri documentare datează din epoca modernă. (Este adevărat, documentele păstrate vorbesc despre evreii maramureșeni deja în 1676 și în 1690, dar primele atestări evreiești legate de Sighet sunt relevante pentru legăturile orașului cu Polonia.) Puși sub interdicții, șicanați de autorități, utilizați, când contextul o cerea sau o permitea, de oficiali, evreii s-au constituit, în timp, într-o comunitate importantă a acestei așezări aflate la una dintre răscrucile Europei Centrale.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, evreii sigheteni ajunseseră deja o comunitate puternică și numeric bine reprezentată, lăsându-și o amprentă puternică asupra locului și asigurându-i rostul de centru prosper sub raport economic, prin strădania de a dezvolta afaceri menite să răspundă nevoilor orășenilor maghiari și celor ale sătenilor, români și ucraineni, ba chiar și zipseri din restul Maramureșului.

Trecerea Transilvaniei de Nord-Vest în componența statului maghiar, după Diktatul de la Viena, din vara lui 1940, a schimbat dramatic soarta comunității evreiești din oraș, dar și a orașului, în general, a cărui compoziție etnoconfesională de după război manifestă o ruptură drastică și reprezintă o traumă istorică majoră. De aici înainte, duhul Auschwitz-ului a început să plutească peste oraș, puținii evrei sigheteni întorși acasă purtând cu ei întreaga oroare a experienței Shoah, în care majoritatea celor apropiați lor pierise.

Principala problemă pe care o pune volumul lui Ioan J. Popescu, fără a o formula ca atare, deși rămâne una centrală pentru perimetrul problematic explorat de autor, este: cum gestionăm memoria faptelor atroce petrecute la Sighet în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Cum cel care a operat deportările a fost statul maghiar, în componența căruia se afla, în acel moment, și Maramureșul, ar fi foarte simplu să se spună că autoritățile Ungariei au de asumat întreaga răspundere pentru situația teribilă creată. Istoria a înregistrat însă revenirea Ardealului de Nord-Vest la România după Conferința de Pace de la Paris, care a pecetluit victoria coaliției antifasciste și antihitleriste și care a trasat noile frontiere europene, inclusiv cele sistemice. Ce a făcut deci statul român după revenirea Sighetului în țara noastră pentru a obloji – fie și simbolic – rănile foștilor ei cetățeni, reprezentați de mult împuținații la număr supraviețuitori, și pentru a-i face să se simtă iar acasă? Prin caracterul internaționalist proletar al noii ordini instalate, s-ar putea spune că a creat, pentru perioada de după 30 decembrie 1947, cadre permisive liberei manifestări a elanurilor de condamnare a politicii lui Hitler și Mussolini, inclusiv a „soluției finale”. Pe de altă parte, însă, noul regim era tot unul de esență totalitară, socotind dușman pe oricine se împotrivea, fie și tacit, viziunii sale despre lume. Dacă unii dintre evrei au făcut joncțiunea cu noua ordine, alții – posesori de magazine, bancheri, practicanți ai meseriilor liberale – nu s-au regăsit alături de noii dirigenți, fiind trecuți automat în rândul prigoniților. Nu este astfel de mirare că, în ceea ce privește regimul de viață al minoritarilor evrei, acesta s-a îmbunătățit numai pentru unii, pentru ceilalți devenind greu de tolerat. Așa se explică valul emigrărilor din anii de relaxare postbelică relativă, deceniile al șaptelea și al optulea, care a continuat și în postcomunism. Migrarea evreilor a fost contemporană cu cea a vorbitorilor de germană din România comunistă – sașii și șvabii –, operațiune tranzacționată abil de autoritățile comuniste în termeni tot mai bine cunoscuți, după cum o arată o excelentă analiză a lui Vlad Solomon din publicația electronică Acum. Chiar dacă la capătul periplului lor evreii întâlneau libertatea, nu se poate spune, în niciun caz, că ei ar fi obținut astfel compasiunea, înțelegerea și solidaritatea la care aveau dreptul prin statutul lor de cetățeni ai României. Nici astăzi încă, deși există un raport oficial – numit, cum se știe, chiar după o personalitate sigheteană activă în restaurarea dreptății – care dă o imagine în multe privințe veridică asupra trecutului evreiesc pe teritoriul actualei Românii, și când și la noi se comemorează tristele evenimente de odinioară, cu prilejul Zilei – anuale – a Memoriei, mai sunt multe de făcut pentru ca întreaga comunitate a locuitorilor României să asume civic, în mod sincer, necesara atitudine caldă, umană, față de năpăstuiții de odinioară.

De aceea, chiar dacă alcătuită dintr-un puzzle de date, nu doar o dată disparate, tentativa monografică a lui Ioan J. Popescu are meritul de a face un pas înainte pe calea respectivă. Mai cu seamă anexele vădesc o preocupare afectuoasă și onestă de a pătrunde mai adânc în universul vieții evreilor sigheteni de altădată, consemnând, de pildă, lista soldaților evrei sigheteni din Primul Război Mondial, schițând dezvoltarea demografică evreiască din capitala istorică a Maramureșului (începând cu 1740), dând un dicționar de termeni, alcătuind un dicționar al personalităților ieșite din rândul populației evreiești a orașului etc.

Între tragedia evreilor din România Mare ajunși în Ungaria extremistă și livrați lagărelor, pe de o parte, și cea a evreilor internați de regimul Ion Antonescu în Transnistria, căzând, de astă dată, în responsabilitatea guvernării ultranaționaliste, militariste și antisemite a mareșalului sunt legături mai solide decât s-ar părea și ambele situații necesită o abordare onestă și reparatoare în România, chiar dacă cu destule nuanțe diferite.

Observator cultural, nr. 618, 30 martie 2012

Printre personalitățile României contemporane se cuvine numărat și Theodor Lavi. O