demonstrează volumul de scrisori editat de Mihaela Gligor și de Miriam Caloianu, Theodor Lavi în corespondență (Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, 500 p.), care cuprinde epistole trimise și primite de acest autor interbelic, adept al sionismului, arestat între 1950 și 1957 și emigrat în Israel după doi ani de la eliberarea lui. Activitatea lui intelectuală a inclus pregătirea în domeniul psihologiei, doctoratul în pedagogie (1934), colaborarea la mai multe publicații dintre războaie (precum Adam, Știri literare și Ecoul evreiesc) și cărți tratând Istoria sionismului (1934) ori antologia Israel în lume: contribuția evreilor în toate domeniile de activitate (1939). Bilanțul activității cărturărești interbelice a lui Theodor Löwenstein, cum încă se numea pe atunci cel ce urma să își schimbe numele în Lavi după plecarea din țară, arată nu doar o afirmare publică deplină și diversificată până la începutul războiului, ci și un climat permisiv, pe moment tolerant cu minoritatea etnoculturală evreiască, nedeteriorat deocamdată grav, chiar dacă nu lipsit de tensiuni și evoluții negative. În orice caz, autorul a scăpat cu bine de dictaturile brune, intrând în detenție abia în vremea stalinismului, motiv care a și contribuit substanțial, alături de crezul lui sionist mai vechi, la expatrierea postbelică.

Ajuns în Israel, Lavi și-a legat numele și activitatea de Institutul „Yad Vashem” și, în anii ’70 ai secolului trecut, a publicat revista Toladot, ajunsă faimoasă de la primul ei număr, prin inițierea „dosarului Mircea Eliade”. Totodată, același Theodor Lavi a înființat pe lângă Universitatea din Ierusalim un centru pentru studierea istoriei evreilor din România, lucrând în cadrul lui voluntar după pensionare și punând bazele unor colecții de publicații, documente și epistole.

Prin asemenea preocupări, având în centrul lor România chiar și după plecarea lui din țara unde se născuse și își petrecuse prima parte a vieții, Lavi se înscrie cu drepturi depline în galeria oamenilor de cultură reprezentativi pentru România contemporană, contribuind după puteri, însă stăruitor, la elucidarea unor chestiuni insuficient cunoscute, ba chiar controversate ale uneia dintre perioadele cele mai tensionate și mai tragice ale istoriei noastre.

Cele 136 de scrisori din Fondul 147, Theodor Lavi Löwenstein, păstrate la Hebrew University of Jerusalem, Centre for Research on Romanian Jewry, apar acum la iveală pentru întâia oară prin grija celor două cercetătoare. Ele sunt de un interes particular mai cu seamă pentru cei care doresc să reconstituie câte ceva din existența evreilor împământeniți în condițiile legilor discriminatorii dinainte de comunism, pentru disocierile dintre evreii români și cei maghiari în estimarea Holocaustului, pentru tentativele de a descifra cât mai documentat și cu mai multă acuratețe raporturile episcopului româno-american Valerian Trifa și ale lui Mircea Eliade cu Garda de Fier, ca și pentru primele etape ale fructificării prin tipar a jurnalului lui Mihail Sebastian. Așa cum era de așteptat, la baza acestei preocupări stătea dorința restabilirii adevărurilor istorice, dincolo de poziția sau faima internațională a unei personalități sau a alteia, pe fundalul bătăliei pentru înlăturarea antisemitismului și a negaționismului în chestiunea Shoah.

Dintre cei care îi furnizează lui Th. Lavi informații prețioase prin parfumul și culoarea lor se distinge Adolf Bleicher, care, de pildă, acuză direct de trădare pe evreii care au semnat declarația comunităților evreiești prezentată de Ion C. Brătianu la Congresul de la Berlin cum că sunt satisfăcătoare condițiile dobândirii cetățeniei române așa cum au fost ele decise prin faimosul articol 7 modificat (p. 80). Este foarte posibil însă ca, înainte de aplicarea sa ultraselectivă, respectivul articol modificat să li se fi părut, cu toată buna-credință, pasabil, ca unul ce deschidea o portiță, fie și selectiv, în raport cu alternativele mai rele. Din aceeași corespondență se mai poate afla că, în școli, cei mai buni elevi evrei puteau intra numai după ce ultimul elev român cu nota 5 era acceptat.

Memorabile, fiecare în felul său, sunt cele două scrisori scrise de legionarul Vasile Posteucă, pe de o parte, și de Beno Sebastian, fratele scriitorului și gazetarului Mihail Sebastian, pe de alta. În timp ce tonalitatea primului este sumbră și împăcată cu propriul destin, oferind mostra unui fanatism extrem într-o înfățișare retoric îmblânzită, cealaltă este intransigentă în numele drepturilor de autor asupra jurnalului lui M. Sebastian.

Theodor Lavi nu pare grăbit să condamne. El spune, la un moment dat, că „în ce privește afirmația lui M.[ircea] E.[liade] că Polihroniade i-ar fi scris articolele despre legionari – s-ar putea să fie adevărat. Dar și-ar fi permis acest gazetar fanatic legionar și antisemit un asemenea procedeu dacă nu-l știa pe M.E. aproape de ideile exprimate în articol?” (p. 336). Judecata este cinstită și nuanțată, dar nu și definitivă, lăsând loc pentru mai târziu mărturiilor așteptate.

Corespondența cu Bela Vago stăruie, printre altele, asupra episodului britanic al lui Mircea Eliade în timpul războiului:

în hârtiile lui Churchill am descoperit că până și Churchill a aflat despre cazul lui Eliade și [al] altor trei sau patru bandiți români ([de aici] refuzul Ministerului de Afaceri Externe de a permite ca acești dușmani potențiali să părăsească Anglia și să poată acționa împotriva Puterilor Occidentale) (pp. 391-392; 23.09.1972).

Același Bela Vago rememorează unul dintre documentele ale căror referințe le-a rătăcit:

Îmi aduc aminte perfect de bine un document unde For.[eign] Off.[ice] scrie clar că M.E. nu este un simplu diplomat și legionar, ci un „politruc”, omul de încredere al Legiunii, însărcinat cu spionarea tuturor membrilor Legației. Din această cauză s-a făcut zarvă mare în jurul lui (mult mai mare decât în cazul altora) (p. 397; 29.08.1981).

Dacă britanicii notau asemenea lucruri despre Eliade pentru că, în acel moment, țara pe care o reprezenta era pradă unei dictaturi de tip fascist aflate în alianță politico-militară cu Germania lui Hitler ori pentru că ei se aflau în posesia unor dovezi irefutabile este greu de precizat