până când documentația respectivă reapare. Deocamdată rămâne de înregistrat interesul scrisorilor către Th. Lavi ori scrise de acesta pentru mai corecta înțelegere a contemporaneității românești pline de ambiguități.

Observator cultural, nr. 661, 15 februarie 2013

Cu amărăciune despre popor și stat

Începând cu lansarea la apă a pozitivismului istoriografic, s-a produs treptat o mutație la nivelul sensibilității specialiștilor în domeniul studierii trecutului. Dacă, până atunci, în mai toate epocile s-a acordat o atenție specială izvoarelor narative, deodată, nevoia de precizie la nivelul informației istorice a făcut ca expertului în epoci revolute să i se pară mai ofertant documentul oficial.

Experiența istorică a comunismului românesc a arătat oricui era pregătit să o vadă că până și rapoartele cele mai solemne, elaborate la cererea dictatorului, erau falsificate cu complicitatea mai multor instanțe de decizie ierarhic ordonate, astfel încât, de pildă, rezultatele producției agricole la hectar sau tonajul de fontă pe cap de locuitor să pară substanțial crescute în raport cu realitatea din teren. Și asta în condițiile în care diverse parafe, numere de ordine și semnături cu greutate garantau adevărurile înscrise pe hârtie. Obiceiul a dăinuit până astăzi, după cum rezultă din neclaritățile semnalate de FMI în raportul de curând remis acestui for de către autoritățile noastre actuale, fapt care a determinat organismul internațional menționat să treacă la verificări riguroase menite să evidențieze punctele slabe ale evaluării inițiale.

Sunt numai niște exemple care pun în lumină necesitatea de a contrabalansa textele standardizate sau nu ale documentului oficial cu evaluările subiective ale diverșilor martori și participanți la istoria unei epoci. Fără asemenea posibilități de control, istoricul se poate trezi că patinează în gol, devenind fără voie autor de ficțiuni.

Cu asemenea gânduri am parcurs – cu întârziere – paginile filosofului C. Rădulescu-Motru (1868-1957) din ciclul de mărturisiri Revizuiri și adăugiri. 1943 (vol. I, Editura Floarea Darurilor, București, 1996, 272 p.), bogate în notații dintre cele mai felurite, care îmbogățesc indubitabil cu noi amănunte și puncte de vedere cunoașterea care vizează anii vieții autorului. Cel care scrisese Cultura română și politicianismul (1904), Puterea sufletească; Psihologia ciocoismului (1908), Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte (1910), Ideologia statului român (1934), Românismul. Catehismul unei noi spiritualități (1936), Psihologia poporului român (1937) și Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin (1942), încercând persuasiv – practic, în permanență – să cunoască, prin intermediul filosofiei fundamentate pe achizițiile științelor experimentale, profilul psihologic al propriului popor, tendințele păturilor suprapuse și ale instituțiilor reprezentative ale statului său, a revenit cu noi precizări. „Este cu neputință ca în țara noastră să fie o măsură egală pentru toți”, nota el în 21 februarie 1943, continuând:

de aceea nu putem ajunge la o organizare serioasă. Boierul de sus nu vrea să fie la rând cu mulțimea. […] A fi pus în curent cu tot ce este nou este un drept al celor de sus, din clasa conducătoare.

Amărăciunea acestei însemnări este evidentă. Adaug că ea nu se datorează vreunui comunist din ilegalitate sau unui ins care se punea de-a curmezișul dictaturii lui Ion Antonescu, a cărei necesitate încerca, altminteri, să o înțeleagă. Valabilitatea observației lui de relevanță mentalitar-socială dăinuie până astăzi, din nefericire.

La fel s-a transmis până în vremurile noastre și ceea ce nota filosoful cu câteva zile înainte, la 15 februarie:

Zvonul în lumea satelor ține loc și de informație, și de judecată. În împrejurările de grea cumpănă, expus cum este prin mobilitatea sa, sufletul românului are nevoie de conducători cu autoritate; de oameni tari, căci, pentru a se conduce de principii tari, el nu are nici pregătirea și poate nici firea. Sufletul românului, după cum mi-l arată experiența vieții mele, cunoaște o singură transcendență: aceea a comandei sau a poruncii pe care i-o dă un om de curaj. […] În transcendențe de natură ideală el nu crede. Binele, adevărul, frumosul, pentru el trebuie întrupate în carnea și oasele unuia care se ridică deasupra și știe să poruncească. Acestea nu însemnează însă, cum se zice greșit uneori, că românul știe numai de frică.

Într-adevăr, o altă explicație poate fi și dorința oportunistă de a slăbi preaputernicii din proximitate, de a-și exprima admirația fără rezerve, de a socoti critica drept o insultă sau o abatere de la legile bunului-simț.

Rădulescu-Motru adaugă apoi (luni, 22 februarie):

Observ […], la noi în țară, că […] toate valorile se decretează, nu se impun prin ele înseși. Ca la militărie. Cine are grad mai înalt, acela este presupus că este și capabil în orice cestiune. Competența propriu-zisă nu există; există oameni, în care acela care conduce are încredere și care n-au altceva de făcut decât să execute. Iată dar că, în mod natural, ierarhia valorilor dispare și este înlocuită cu gradele de comandă, așa cum în organizarea societăților animale ierarhia este bazată pe forța muschiulară.

Abolirea axiologiei în virtutea criteriului autorității formale, impuse de sus, este pentru Motru o evoluție deloc promițătoare. Dar el mai constată că:

Dacă starea de neliniște are să continue în Europa din cauza războaielor, atunci nici nu va mai putea fi o altă organizație politică pe viitor decât acea socialistă. Cel puțin, în organizația socialistă, statul își ia asupra sa grija întreținerii în viață a cetățenilor lui, lăsându-i cu riscul numai al războiului. Și când ne gândim că, de formă, lumea de astăzi se consideră că este creștină! Ce morală creștină mai este aceea de astăzi, când sufletul fiecărui om, în loc de a fi respectat, este sacrificat în fiece moment? Judecătorul suprem, pe care creștinismul îl