așteaptă la sfârșitul sfârșiturilor, este de pe acum instalat pe pământ, sub formă de Stat. Statul hotărăște de soarta fiecărui suflet, pretins nemuritor. Și cine este Statul? Voința tuturor și a nimănui. Statul este Stăpânul fără răspundere, este Anti-Christul (18 februarie).

În meditațiile lui pesimiste, C. Rădulescu-Motru ajunge nu numai să se întâlnească cu notațiile lui Fr. Nietzsche, dar și să avertizeze asupra unor trăsături depline ale comunității românești și ale statului care o reprezintă, manifeste și astăzi.

Observator cultural, nr. 575, 20 mai 2011

Regele Mihai între 1940 și 1944

Estimările critice ale președintelui Traian Băsescu la adresa prestației de șef de stat și de politician a regelui Mihai la vremea guvernării sale – care a însemnat sfârșitul monarhiei în România și apusul democrației, urmat de o urgentă și durabilă instaurare a dictaturii totalitare de extremă stângă – au declanșat o dezbatere despre rolul ultimului monarh român pe scena istoriei. Cele mai recente numere din Observator cultural conțin texte relevante pentru diverse aspecte ale chestiunii. Astfel, Lucia Hossu-Longin aduce în discuție curajul și rezistența în fața comunizării (nr. 589, 25.08.2011), în timp ce Cristina Roman readuce în discuție relația suveranului cu Partidul Comunist între 23 august 1944 și 30 decembrie 1947. Doamna Roman notează cu probitate:

potrivit mărturiilor oamenilor politici și ale diplomaților români care i-au fost aproape regelui [subl. O.P.], cel care a inițiat acțiunea de înlăturare a guvernului Antonescu și a avut un rol hotărâtor în ruperea alianței cu Germania și privind trecerea României în tabăra Marilor Puteri Aliate a fost chiar regele Mihai. Într-o primă fază a planului de răsturnare a regimului antonescian, acesta a creat în jurul său o coaliție a partidelor din opoziție. Această alianță de conjunctură urma să negocieze cu Marile Puteri Aliate pentru ieșirea României din războiul dus în alianță cu Germania și să încheie un armistițiu. Coaliția politică numită – la crearea sa, în 1942 – Opoziția Unită, iar mai tîrziu Blocul Național Democrat avea să fie cea care a preluat guvernarea țării imediat după actul de la 23 August 1944 (nr. 590, 02.09.2011).

Mărturiile convergente ce susțin acest punct de vedere sunt cele ale unor partizani declarați ai regalității, astfel încât, până la cumularea altor probe care să le sprijine, provenind dinspre surse independente sau, de ce nu, chiar ostile acestora, credibilitatea lor mai trebuie testată. Conform afirmației citate, regele ar fi pregătit restaurarea democrației românești prin înlăturarea lui Ion Antonescu de la cârma efectivă a țării încă din 1942. Dar, la numai un an de la intrarea României în război cu intenția readucerii Basarabiei înăuntrul frontierelor țării și într-un context care făcea din Germania marele maestru al jocurilor de război, neafectându-i prin pierderi vizibile și dramatice pe vreun front poziția de arbitru al situației, o asemenea afirmație pare puțin verosimilă. A pune la cale, în acel moment, decapitarea armatei și a țării ar fi părut nu doar o nesăbuință, ci chiar un act antipatriotic, de sabotare a intereselor naționale de refacere a granițelor statale ale României Mari.

Iată de ce, în stabilirea rolului autentic jucat de Maiestatea sa regele Mihai I în timpul guvernării sale secunde (septembrie 1940 – 30 decembrie 1947), istoricii trebuie să adune și să cumpănească în mod profesionist documentația pe care să își întemeieze, fără părtinire, judecata de valoare. Or, încă de pe acum, un lucru este sigur: această guvernare secundă, care s-a desfășurat integral pe durata unei succesiuni ample de crize politice interne și externe, survenind într-un moment când, practic, România își pierduse în mod accelerat suveranitatea de facto în favoarea Germaniei naziste și se încheia atunci când devenise inevitabilă instaurarea suveranității de facto a URSS, a cauționat formal, în prima ei parte (până la arestarea Mareșalului și la întoarcerea armelor, în 23 august 1944), regimuri politice autoritariste de extremă dreaptă: guvernarea legionarilor în coabitare cu Ion Antonescu (până în ianuarie 1941) și asumarea dictaturii personale de către acesta din urmă (în perioada de până la arestarea lui).

Rezultă de aici o complicitate formală, instituțională, cel puțin, cu aceste regimuri, pe care teza că regele stabilise contacte încă din 1942 cu opoziția democrată la Antonescu pare să o amendeze, dar care, prin același fapt, își dobândește și noi nuanțări. Căci ori regele era o simplă marionetă, cu rol decorativ și neglijabil, în toate evenimentele care angajau pe atunci România – idee susținută de toți cei care vor să scutească monarhia de împărtășirea responsabilității pentru confruntările fratricide și limitările de libertate din epocă, la fel ca și de angajarea țării în război alături de Hitler –, ori era, cum se spune acum, responsabil politic, plin de inițiativă, acționând în secret pentru subminarea ordinii pe care, formal, o cauționa, și atunci rămâne deplin coresponsabil de toate cele ce s-au petrecut, ca un suveran incapabil să gestioneze evitarea sau atenuarea majoră a acelor crize, chiar dacă se poate dovedi, post-factum, drept activ și în deplinătatea exercițiului funcțiilor sale politice și publice.

Pe de altă parte, revenind la proiectul coaliției anti-Antonescu pusă la punct de către regele Mihai I, însuși apropiatul lui, locțiitorul mareșalului Palatului, Mocsonyi-Stârcea, declara că „regele și apropiații săi au acceptat includerea în coaliția Blocului Național Democrat a Partidului Comunist pentru a preveni o viitoare impunere a acestora de către Kremlin ca una dintre condițiile încheierii armistițiului și pentru a preîntâmpina pretențiile mai mari ale comuniștilor atunci cînd participarea acestora la guvernare urma a fi impusă de către Moscova”, în timp ce suveranul, la rândul lui, amintea în 1997 că „în timpul negocierilor de la Cairo și Ankara, care au precedat actul de la 23 August 1944, anglo-americanii au condiționat continuarea discuțiilor cu partea română, de includerea sau nu a comuniștilor