în Blocul Național Democrat”. Sub presiune americană sau nu, rezultă astfel că, încă dinainte de 1944, colaborarea la nivel înalt cu Partidul Comunist a fost acceptată de către monarh, ceea ce arată că la originea dificultăților din anii 1945-1947 s-a aflat un… acord de colaborare; și încă unul cu un partid socotit ilegal încă din vremea democrației interbelice. Se observă de aici că pretențiile PCR la participarea la guvernare și, ulterior, cu sprijinul lui Stalin, chiar la preluarea conducerii țării nu au avut, cum s-a crezut, un caracter ilicit, ilegitim, câtă vreme – cauționat sau nu de… americani – acest partid a fost invitat la organizarea politică a regimului de după Antonescu.

Observator cultural, nr. 592, 16 septembrie 2011

URSS și liderii români

După cărțile semnate de Vladimir Bukovski – în nume propriu sau în calitate de intervievat – și apărute în marile edituri ale țării, cunoscutul disident rus revine, o dată în plus, în atenția cititorilor români printr-o selecție documentară din Arhiva sovietică. 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika) (Editura Dokia, Cluj-Napoca, 2010, 164 p.). Antologia documentară este selectată, tradusă, adnotată și comentată de Elena Cojocaru.

Cărțile lui anterioare, cele scrise de el, ca Și se întoarce vântul (roman, 2002), Uniunea Europeană… o nouă URSS? (2006) sau dialogurile realizate de scriitori români cu acest protagonist al opoziției interne la comunismul sovietic, precum Reușești sau mori (dialog cu Doina Jela, 2003), Marius Oprea, Chipul morții: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006), Această sfâșietoare durere a libertății (2006), Bukovski la Sighet (2006, dialoguri cu Armand Goșu și Anatol Petrencu la LiterNet), fac din Bukovski o prezență vie a spațiului de dezbatere publică din România ultimului deceniu, unde el a venit ca oaspete în mod repetat și a participat, provocat de jurnaliști, cu opinii cel mai adeseori calificate.

Documentele alese de Elena Cojocaru provin din Arhiva Bukovski, alcătuită, cum se știe, cu prilejul permisiunii speciale pe care i-a acordat-o în 1991 președintele Boris Elțîn personal, imediat după căderea URSS, de a căuta în arhive fără opreliște, pentru identificarea documentației necesare comisiei în fruntea căreia fusese numit. Cu acel prilej, el a izbutit să copieze, cu un scanner, peste 7 000 de pagini strict secrete din arhivele Kremlinului, descoperind astfel colaborările cu KGB a numeroși lideri politici occidentali și disidenți est-europeni. Aducerea în fața cititorului din România a unei părți semnificative din colecția de acte originale obținută astfel de Bukovski are atât o importanță ce nu mai trebuie subliniată pentru kremlinologi – studioșii politicii Moscovei comuniste –, cât și una istorică, fiind prima breșă semnificativă postcomunistă în secretomania PCUS și KGB.

Anterior editării prezentului volum, Vladimir Bukovski a oferit presei române informații desprinse din documentele aduse în 1991 cu el la Cambridge și postate ulterior pe un site special, cu acces deschis, prezentând și câte un document ignorat până atunci la noi în țară. De astă dată însă este vorba despre o selecție mai amplă, de zeci de acte emanate de la autoritatea supremă în stat începând cu 1970 și până în 1990, ultimul reprezentând adeverința oficială referitoare la reabilitarea disidentului însuși și fiind completate cu un interviu din 1996 cu acesta.

Nu avem de-a face cu o ediție critică, destinată exclusiv specialiștilor. Textele sunt prezente numai în traducere românească, nefiind reproduse și în original. Scopul cărții este acela de a contribui la înțelegerea și elucidarea unora dintre aspectele funcționării URSS în conformitate cu viziunea liderilor de partid și de stat evidențiată de hârtiile oficial adoptate, majoritatea lor fiind destinate unui circuit închis, secret. Importanța intrării lor în circuitul cultural românesc nu trebuie însă subestimată, chiar dacă multe dintre ele nu au legătură directă cu țara noastră.

Dezbătând situația reprimării opozanților prin internarea în azile psihiatrice, necesitatea întăririi în teritoriu a aparatului de partid, reproducând discuții de la vârful conducerii URSS și premisele numirii ca lider a lui Gorbaciov, transcriind convorbiri telefonice între Brejnev și Jaruzelski despre menținerea sub control a Poloniei în vremea instituirii dictaturii generalului ca răspuns la protestele coordonate de Sindicatul Solidaritatea ș.a.m.d, florilegiul depășește durata Perestroikăi. Aceasta, cum se știe, se referă doar la politica de restructurare și de transparență inaugurată de la vârf, după modelul despotismului luminat, de către Mihail Gorbaciov, după venirea lui la putere (anii ’80). Inadvertența se justifică, dacă ne gândim că editoarea selecției a avut în vedere și premisele noii epoci gorbacioviste.

Cu asemenea mărturii oficiale, stilul conducerii URSS devine comprehensibil, țelurile politicii colosului răsăritean – inteligibile, iar metodele de tristă memorie sunt evidențiate cu pregnanță. Relațiile de vasalitate dintre metropolă și sateliți transpar nu numai din maniera în care Jaruzelski îi raportează lui Brejnev despre țelurile pe care guvernarea sa le urmărește, ci și din episodul stabilirii de comunicații speciale între Moscova și București pentru punerea la punct a detaliilor cooperării în cadrul Tratatului de la Varșovia.

Un episod special al frăției și colaborării româno-sovietice de după așa-numitul moment de turnură din august 1968, când Ceaușescu a refuzat să antreneze România în reprimarea Primăverii de la Praga, îl constituie delațiunea oficială din 30 iunie 1970, prin scrisoarea strict secretă nr. 14006418, semnată de Ion Stănescu, Președintele Consiliului Securității de Stat al Republicii Socialiste România. Epistola lui Stănescu – trimisă la un an și ceva după delicatul moment evocat mai sus – îl informa pe Președintele KGB al URSS, Iuri Andropov, despre vizita la București a cetățeanului sovietic Usatiuc Alexandru. Oficialul român îi trimitea lui Andropov și plicul cu documentele aduse de Usatiuc-Bulgăr privind planurile de unificare a Basarabiei cu România. Arestarea lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, a lui Gheorghe Ghimpu, Alexandru Șoltoianu și Valeriu Graur a survenit cu promptitudine, demonstrând