în ce măsură și cât de bine funcționa colaborarea cu „marele popor frate de la răsărit” a oficialilor noștri chiar și în perioada socotită în interiorul frontierelor românești – și în Occident – drept cea mai relaxată și mai încărcată de veleități de independență etapă a logodnei ideologice totalitare dintre români și ruși.

Un astfel de episod, alăturat celui al ambasadei lui Ioan Mircea Pașcu la Gorbaciov, la începutul primei guvernări postcomuniste românești – discutat de Șerban Papacostea în Revista 22, cu puțin timp în urmă –, este suficient pentru a înțelege gradul de obediență față de ruși al conducerii comuniste și postdecembriste românești, impunând tuturor celor lucizi de astăzi sfârșitul oricăror iluzii și lectura mai realistă, eliberată de romantism, a ultimelor decenii de istorie națională.

Observator cultural, nr. 572, 22 aprilie 2011

În arhive

Între atâția cutreierători ai arhivelor până de curând închise ale Securității, în căutarea elucidărilor cu privire la trecutul scriitorilor, Ioana Diaconescu se distinge în primul rând printr-o mărturisire despre specificul acestei strădanii pe care alți autori îl trec sub tăcere. În deschiderea volumului Scriitori în arhivele CNCSAS (Fundația Academia Civică, București, 2012, 424 p.), cercetătoarea menționează pericolele la care se expune astfel un explorator al trecutului:

să subliniez dificultatea studierii documentelor de arhivă, datorate inerentei acumulări, în timp, a mucegaiurilor, fungilor, bacteriilor, stafilococilor, bacililor, acarienilor, nu în ultimul rând a prafului pe care hârtia îl absoarbe. Toate aceste „produse” ale arhivei lasă, pe viață, urme direct proporționale cu timpul petrecut în cercetarea documentelor și reclamă un efort susținut din partea cercetătorului. Studiul unei arhive de acest fel, pentru a fi făcut cum se cuvine, trebuie asumat pe viață (p. 8).

Semnalarea aduce în discuție alte dificultăți decât cele cu care ne-am obișnuit: greutatea de a dibui documentele căutate și socotite relevante, lipsa unei clasificări sau retragerea lor pentru „numerotare”, obstrucțiile cerberilor vigilenți cu memoria colectivă și deloc dornici să ajungă pe mâna cuiva neagreat (de ce ar trebui, oare, ca insul interesat de mărturii să fie simpatic, empatic cu paznicii tezaurului etc.?!). De astă dată, nu este vorba nici de boala misterioasă care l-a condus pe Carter, descoperitorul mormântului lui Tutankamon, în eternitate, dar nici de simpla – deși redundanta – șicană birocratic-polițienească ce te întâmpină, prin tradiție, la intrarea în fondurile arhivistice… Este, dimpotrivă, vorba despre o realitate a cercetării urmelor de odinioară: boala, rinita alergică, feluritele tipuri de alergii (la propriu, pe lângă cele înregistrabile la figurat), astmul, sufocarea…

Nu știu să se fi găsit remedii, fie și parțiale, în fața acestei provocări care diminuează masiv pofta de cercetare arhivistică a istoricului. Dar dacă nici nu se caută, este și din pricina pudorii care îl împiedică pe cel atacat de microorganismele viețuitoare prin colbul depozitelor să vorbească despre acest neajuns nu tocmai neglijabil. Alchimia sufletească presupune însă mutații mai ample decât simpla dinamică elementară a pudorii. Din cele spuse de Ioana Diaconescu rezultă că alte resorturi pot submina grija de sine și de sănătatea proprie a omului. După cum continuă mărturia, starea care se poate instala combină simptomatologia interioară cu cea exterioară, deja amintită:

Nu de puține ori, în acești 11 ani, am vrut să renunț. Sau să fac o pauză. Diferitele maladii specifice muncii de cercetare în arhive își începuseră atacul destul de violent. Era „botezul focului”. Dar trebuia să continuu, orice s-ar fi întâmplat. Îmi asumam oboseala, șocurile emoționale resimțite la fiecare revelare a adevărurilor, revenirea obstinată asupra documentelor ce soseau uneori și după ani întregi de așteptare, starea de melancolie ce mă năpădea după orele de lectură în arhivă, când, în drum spre casă, toate mișcările corpului meu, de la mers până la mișcarea brațelor, erau încetinite, parcă, de un calm depresiv de care nu mă mai puteam desprinde ore întregi (p. 8).

Se observă asumarea unei poziționări eroice – motivată, de altfel, prin calitățile necesare pentru a continua în fața numeroaselor obstacole de multe feluri, pe care le presupune accesul la litera și spiritul documentului. Ea este, în parte, vinovată de abandonarea vigilenței necesare autoconservării. Dar și, poate, depresia pe care contactul cu ubicua închisoare care este o societate confruntată cu mecanismele dictaturii și ale terorii o instalează, ca pe o grea apăsare sufletească, asupra celui care se confruntă dintr-odată – iar apoi metodic – cu enorma și sofisticata mașinărie opresivă menită să zdrobească suflete și vieți.

Din păcate, verdictul autoarei nu lasă loc de îndoieli:

Toate acestea au rămas, în parte, de nevindecat… Și mi le asum spunându-mi că, dacă ei au avut parte de atâta suferință, era necesar ca, alături de ei, să mi se schimbe cursul vieții. Totul a venit de la sine, așa cum, intrând într-o pădure, este neapărat necesar s-o străbați pe toată ca s-o cunoști cu adevărat…

Mi ritrovai per una selva oscura este, desigur, un semn inițiatic și dubitativ, dar nu se cuvine să devină marca distinctivă a destinului exploratorului de documente…

În ce mă privește, refuz să particip la convingerea autoarei că destinul celui care studiază distrugerea este să fie, la rândul lui, distrus. Dimpotrivă, conform unei bune logici compensatorii, cel care are merite în acest domeniu ar trebui să fie recompensat, nicidecum damnat. Opera lui este de salubrizare, de asanare socială și etică, de restaurare a adevărului, a pertinenței criteriilor și categoriilor morale.

Chestiunea ar merita dezbateri de specialitate, fiindcă întrebările se bulucesc: este munca de cercetare istorică toxică? Dacă da, cât anume? Are nevoie istoricul – mai mult decât alții – de consultanță (susținere) psihologică? Dar de consultanță medicală într-un sens mai general (controlul funcționării organismului pe diversele lui tronsoane)? Poate