învăța istoricul cercetător ceva din experiența medicilor care vin permanent în contact cu bolile, dar au propriile mijloace de autoprotecție psihologică și corporală?

Nu glumesc cu niciun chip, să fiu bine înțeles. Chestiunea este cât se poate de serioasă și, drept să spun, îmi apare chiar ca fiind centrală dincolo de subiectul – de mare interes – al conținuturilor specifice ale cărții. Cum nu am însă de gând să intru aici în discuția despre cât de vinovați sau nevinovați erau scriitorii supravegheați de Securitate, atunci, din perspectiva mea (astăzi), din perspectiva „organului” (atunci) sau din perspectiva lor înșiși (în epocă), insist mai ales asupra chestiunilor de dincoace de ramă: cine parcurge, selectează, triază, reformulează și meditează și, mai ales, cu ce preț? Desigur, rămâne semnificativ dacă Marin Preda a fost mai mult sau mai puțin implicat în avatarurile colaboraționismului. Deși un anume poet de curte, știut ca fiind un intim al puternicilor zilei și, în multe privințe, un zbir în manieră nomenklaturistă, a prezentat în detaliu, la televizor, cu câțiva ani în urmă, propriul dosar de urmărit, ca pe un alibi de seamă. Tocmai pentru că sunt încă multe ambiguități legate de împletirea politicii „zăhărelului” cu cea a „biciului”, spun doar că e util să adunăm probe și să le consemnăm, când ele apar. Dar suntem încă departe de a le putea cumpăni bine și nuanțat, dincolo de îndoieli partizane… Important rămâne catalogul completat cu alte și alte nume, cu alte și alte situații de viață și orice suspiciuni. Ioana Diaconescu aduce în discuție nume precum Blaga, Tonegaru, Vladimir Streinu, Voiculescu, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Sandu Tudor, Alexandru Marcu, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Petre Țuțea, Petre Pandrea, Ernest Bernea, Nicolae Carandino, Ștefan Baciu, Mircea Eliade, Emil Cioran, A.E. Baconsky, Marin Preda, Al. Ivasiuc, Dan Deșliu; o abundentă listă de victime, nume importante din cultura noastră…

Nu este însă firesc să se aștepte din partea exploratorilor arhivelor sacrificii de sănătate mai mult decât din partea altor tipuri de experți din orice domeniu. Și, datorită acestui fapt, nu este de acceptat nici când ei înșiși își teoretizează jertfa. Dincolo de orice romantism, jertfa investigatorului trebuie să rămână una de timp și de energie personală, de cultură și de interes profesional, nimic altceva.

Steaua, nr. 5 (763), mai 2012

„Faptele, nu oala cu laptele!” 1. Vestit și controversat

Apariția epistolarului Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, 176 p.), îngrijit de universitarul Ilie Rad, care cuprinde scrisorile academicianului nonagenar către studentul și apoi profesorul stagiar repartizat la Timișoara, permite contactul cu un savant filolog, dar și cu omul care a fost acesta; ponderat în reacții, perfect lucid, cu surprinzătoare judecăți asupra contextului literar și, în chip neașteptat – pentru cine își amintește atmosfera de suspiciune din epocă –, asupra împrejurărilor civico-politice. Nu reticențele la adresa politicii Partidului Unic și a cuplului dictatorial surprind la un fost membru interbelic al Partidului Național Țărănesc, ci relativa seninătate cu care le împărtășește prin poșta sever controlată de Securitate în acea perioadă, adresându-le, de altfel, unui tânăr pe care nu îl putea cunoaște suficient. Chiar dacă formulările sunt prudente, în atmosfera marcată de o suspiciune ubicuă și cvasiuniversal orientată, asemenea consemnări manu propria în niște scrisori care porneau, dar în legătură cu care nu puteai ști, în cele din urmă, dacă vor ajunge sau nu la destinatar, rămân surprinzătoare.

Fost militant antilegionar – închis opt zile în vremea guvernării acestora –, antiregalist și filosovietic încă din vremurile dintre războaie, Iorgu Iordan s-a pronunțat, în momentul epurărilor din vremea socialismului inițial, pentru îndepărtarea de la catedrele și din funcțiile lor atât a lui Ion Petrovici, cât și a lui Gh.I. Brătianu (decorat de Hitler), socotind în mod deschis că extrema dreaptă își găsise un sprijin clar între profesorii universitari interbelici și că un nou demaraj înspre democrație nu se poate face tot cu vechii intelectuali cameleonici aflați până atunci la pupitrul de comandă.

Culegerea pusă la dispoziția cititorilor de Ilie Rad aduce însă în vizor o altă etapă, ultima, din viața cărturarului. Acum el este membru cu vechime al Academiei Române și autorul unui raft de lucrări care i-au consolidat prestigiul intelectual. Mai mult decât atât, un dicționar onomastic în care a afirmat că multe dintre numele românilor au origini bulgărești a supărat propaganda oficială a comunismului care virase către ultranaționalism și un autohtonism grotesc – prin negarea latinității limbii noastre și exagerarea rolului limbii dace în formarea idiomului vorbit astăzi în România –, conjunctura respectivă făcând din însăși specialitatea de romanist a savantului un motiv de indezirabilitate.

Pe acest fundal, volumul colectiv de studii menit să îi fie închinat de colegi la împlinirea vârstei de 90 de ani nu a mai apărut, omagierile fiind rezervate de-acum exclusiv șefilor regimului, Lui și Ei. Poate că tocmai de aceea invitația sosită de la Cluj pentru o prelegere în fața studenților care să marcheze simbolic aniversarea a fost bine primită, determinându-l pe seniorul filolog să se arate mai deschis față de partenerul lui de dialog prin corespondență.

Nu este mai puțin adevărat că, la vârsta patriarhală atinsă și la poziția pe care o ocupa în sistemul instituțional cultural românesc, Iorgu Iordan își putea permite să eludeze „împrejurările”. Dar toate acestea nu diminuează curajul lui autentic de a exprima gânduri nonconformiste. În 26 ianuarie 1979, de pildă, autorul îi face o întâmpinare noului său prieten, care spune mai multe decât niște declarații directe:

O observație, pe care vă rog s-o primiți cum este în intenția mea: în loc de umila [subl. I.I.] mea persoană să folosiți, în împrejurări similare, termenul, mult mai potrivit, modesta… (p. 49).