Momentul solicita deplina demnitate – abuziv încălcată de regim – a cetățenilor, și nu umilința, fie ea doar retoric afirmată…

Vorbind în 20 ianuarie 1980 despre originile lui țărănești, I. Iordan găsește potrivit să menționeze:

Ardelenii n-au fost influențați de levantinism, ca românii de dincoace de munți. De aceea, foarte mulți copii de țărani, ajunși „domni”, s-au comportat adesea mai rău cu cei din mijlocul cărora s-au ridicat decât unii dintre „boierii” și fiii de boieri contemporani cu ei. Că am dreptate, aș putea veni, ca s-o dovedesc, cu destule exemple de ardeleni trăitori la București, care reprezintă o adevărată chintesență de levantinism (p. 52).

Aici, cum se vede, levantinismul este echivalat cu o deprindere a versatilității și o utilizare a acesteia pentru îmblânzirea diplomatică a stărilor de fapt, fiind opusă, ca valoare, unei liniarități intransigente inoportune, căci este neslujită de morală.

Judecăți neechivoce are savantul și la adresa protocronismului. În14 octombrie 1980, el spune:

N-am fost niciodată protocroniști, ci numai sincroniști, ceea ce nu înseamnă absolut deloc o minimalizare. Întâietatea este foarte importantă, cu condiția însă ca realizarea respectivă să fie de valoare și să se impună pe plan mondial. O mișcare științifică se poate impune pe acest plan și fără să fie „protocronistă”. Se cere numai să fie foarte valoroasă, ceea ce nu depinde de „întâietate”. Discuția dusă în jurul acestei idei este, după mine, produsul unei megalomanii naționale (mai exact spus, naționaliste), de suprafață, izvorâtă mai totdeauna din calcul și în orice caz întreținută de o propagandă politică pornită de sus, menită să susțină regimul nostru socialist, care, în ce privește faptele, este departe de idealul socialist, cel autentic (p. 65).

Critica directă, tăioasă la adresa protocronismului imprimat de sus în cultura acelor ani continuă prin admirabile – fiindcă juste – remarci la adresa patriotismului:

[Protocronismul] E o greșeală de ordin psihologic, care continuă, în alte forme, o stare de spirit foarte veche la noi. Patriotismul de astăzi, ca și cel din trecut, de altfel, constă, la marea majoritate a concetățenilor noștri, în „declarații”, în vorbe. Apar cu sutele poezii închinate „Patriei”, privită ca o femeie de care se îndrăgostesc bărbații, și „Limbii” (pe care, în treacăt fie spus, cei mai mulți o stâlcesc). Adevăratul patriotism este cel concretizat prin muncă temeinică, prin corectitudine și demnitate. Popular se spune, plastic și just: „Faptele, nu oala cu laptele!”. Alecsandri a transformat, cu intenție (plecând de la un fapt lingvistic: dispariția lui h, simplă aspirată), pe patrioți în patrihoți (cf. oțu’ mamei, formula cu care multe mame își laudă copiii) (pp. 65-66).

Demagogia și ipocrizia patriotică probate de poezia oportunistă din acei ani l-a condus firesc pe academician la relevarea mentalității care generează asemenea atitudini în expresii populare ce fac din „hoție” un sinonim al inteligenței adaptative. Succint, en passant, Iorgu Iordan concentra într-un fragment de jumătate de pagină chintesențe inaccesibile – ori incomode – pentru alții.

Epistolarul Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan, îngrijit de universitarul Ilie Rad, tânărul de odinioară căruia nonagenarul academician și lingvist îi răspundea la scrisori, atrage atenția asupra unei comori epistolare din epoca de trist renume a dictaturii ceaușiste. Există, pretutindeni în România, destui posesori de asemenea piese dialogale scrise, în care partenerul este unul sau altul dintre spiritele acelor vremuri încă destul de apropiate, dar insuficient cunoscute. Cele mai multe dintre aparițiile de acest fel publicate până astăzi sunt cele legate de numele filosofului Constantin Noica. Moda lansată odată cu Jurnalul de la Păltiniș și cu Epistolarul lui Gabriel Liiceanu a proliferat și, în timp, având pe deplin conștiința importanței gânditorului retras la Păltiniș, destui dintre cei care au avut privilegiul de a deveni, pentru o clipă, parteneri de corespondență ai lui Noica și-au publicat scrisorile primite. Iată însă că nu numai de acest autor se leagă moștenirea epocii în materie de schimb de scrisori, iar cele ale lui Iorgu Iordan punctează gânduri și fapte din epocă pe care alte surse nu le păstrează.

Un exemplu se leagă de rememorarea epocii jdanovismului cultural. Atunci…

s-a încercat, după apariția broșurii lui Stalin (Lingvistica și problema marxismului – cred că așa se cheamă –, 1950), cercetarea marxistă a limbii, dar încercarea a dat greș, din cauza dogmatismului. În loc să se explice faptele de limbă cu ajutorul marxismului (limba e un fenomen social – s-a spus asta de mult! –, deci să fie explicată pornind de la această idee influența vieții sociale asupra limbii, având drept rezultat modificarea ei, dar și aici cu rezerve, căci structura gramaticală, de ex., nu se schimbă sub influența condițiilor sociale), se căutau în limbă fapte menite să confirme justețea concepției marxiste! (p. 66)

Distanțarea neechivocă de excesele stalinismului în lingvistică, survenind din partea unui om de stânga cu vechimea în opțiuni de care beneficia Iorgu Iordan, înseamnă mai mult decât o critică conjuncturală. Remarcând în treacăt că ideea stalinistă nici măcar nu era nouă sau originală, autorul scrisorii din 14 octombrie 1980 atacă însuși sâmburele teoretic al concepției respective, arătând care îi erau limitele și prevenind eventualele recăderi în eroare.

De-acum însă pericolele erau altele și nu mai țineau atât de excesele internaționalismului proletar teleghidat de la Moscova, cât de reciclarea unor teme și motive ale ultranaționalismului interbelic de către dictatura comunistă de coloratură naționalist-xenofobă și autarhistă a lui Ceaușescu. Iorgu Iordan îl sfătuiește pe mai tânărul lui prieten:

Să nu te lași influențat de atmosfera actuală din țara noastră (poate și de aiurea), care explică, după mine – sper să nu greșesc prea mult –, un fel de megalomanie