națională, dacă nu chiar naționalistă, foarte vizibilă în lucrările lui C. Noica („ființa românească”), Edgar Papu („protocronismul românesc”), Dan Horia Mazilu („barocul românesc din sec. [al] XVII-lea”), ca să nu mai amintesc de ridicarea în slavă, ca „filozof”, a lui Neagoe Basarab (Dan Zamfirescu) etc. Și Blaga mi se pare puțintel vinovat în crearea acestei atmosfere („vinovat […] fără vină”). Cât despre Mircea Eliade, fără care atâția oameni de la noi nu mai pot trăi astăzi, este de prisos a mai insista (pp. 70-71).

Diagnosticul este precis: megalomanie naționalistă. Colaborările sunt prestigioase și cu atât mai mult capabile să smintească publicul neavizat: cărturarii care oferă argumente noului curent ideologic oficial sunt reputații C. Noica, Edgar Papu și Dan Horia Mazilu, cărora li se alătură Dan Zamfirescu. Teoretizărilor etnofilosofice – întemeiate și pe prestigiul „spațiului mioritic” blagian, pus acum să legitimeze noul parcurs propagandistic – și culturaliste li se alătură, cum se vede, nu atât tentativele de a desluși caracteristicile stilistice ale trecutului, cât obsesia priorităților culturale într-o competiție cu performanțele sigure ale Occidentului. Fragmentul este revelator pentru abilitatea cu care, în acei ani, Partidul Comunist și dirigenții propagandei lui – Mihai Dulea, Ion Ardeleanu și Ștefan Mușat, primul la cenzura literară, iar ultimii doi în chestiuni de istorie – au știut să creeze aparența unei deschideri către filosofia nemarxistă a culturii (Blaga, Noica, Papu) și către interpretarea senzaționalistă și erudită a trecutului îndepărtat sau vag documentat – ca în De la Zalmoxis la Genghis Han a lui Mircea Eliade –, dând și impresia unei intenții de recuperare a exilului românesc de elită prin vârfurile sale, căutând, în fapt, să facă din toate aceste fapte pledoarii pentru opțiunea politică și ideologică proprie.

Iordan revine, de altfel, în epistola din 9 decembrie 1980, spunând:

Ceea ce mă îngrijorează pe mine nu se limitează la această atmosferă, de adevărat cult al personalității, care s-a creat și se dezvoltă în jurul fostului nostru compatriot [Mircea Eliade, n. O.P.] […], ci pornește de la influența contagioasă pe care o exercită asupra mulțimii de tineri ignoranți, naivi, mulți, poate, și șmecheri. Starea de spirit dominantă astăzi la noi este foarte favorabilă pentru răspândirea unui misticism, de natură mai întâi „națională” (v. „protocronismul” ș.a.) și apoi așa-zicând științifică (la București s-a creat, nu oficial, dar agreat de sus, un curs de limba… dacă!). Noi trăim acum, din nou, după peste un secol, în epoca pașoptistă, care, atunci, însemna un progres mare, dovadă Revoluția și Unirea, urmate de atâtea realizări concrete. Avem nevoie noi, astăzi, de această stare de spirit?! (pp. 75-76)

Dacismul delirant, misticismul de fațadă – nu și credința religioasă sincer asumată (proba: copiii străzii și săracii versus explozia de construcții bisericești opulente) –, atât de bine diagnosticate la finalul anului 1980, au devenit, în condițiile de după căderea comunismului, treizeci de ani mai târziu, prezențe stridente în viața actuală a României, marcând direcțiile unei înaintări către… trecut. Iorgu Iordan vede acest timp de odinioară ca fiind la fel de învălmășit precum în vremea intrării pe scena istoriei a pașoptismului, când totul era de făcut de la început. Eu cred că academicianul era lucid și avea dreptate.

Observator cultural, nr. 600, 11 noiembrie 2011;

nr. 601, 18 noiembrie 2011

„Foștii” la ei acasă

Bine își intitulează prolifica autoare Lavinia Betea volumul Povești din Cartierul Primăverii (Editura Curtea Veche, București, 2010, 310 p.). Nu altceva decât povești rostite de locuitorii faimosului cartier adună, prin intermediul interviurilor ei, jurnalista și universitara în jurul căreia, nu cu mult înainte, se stârnise un intens scandal mediatic ajuns în justiție și înmormântat acolo de un verdict. La urma urmei, ce altceva se putea obține în acest fel? Mărturii cu destule detalii autentice, luate din realitate, dar brăzdate subsidiar de preocuparea de a salva aparențele. Care aparențe? Cele că privilegiații din faimosul cartier al elitelor din vremea comunismului trăiau și ele, cu necazuri și cu bucurii, cu întristări și cu veselie – dar veselia și bucuria sunt lăsate, îndeobște, deoparte din tactul de a nu epata lumea care, pe atunci, o ducea mult mai rău –, mai degrabă sub teroarea Partidului Unic decât ca privilegiu obținut din partea aceluia.

Modelul cărții este bine cunoscut, chiar dacă nu și declarat. (Mă refer la ziarista și scriitoarea poloneză Teresa Toranska, exploratoare a acelorași medii în Polonia, cu merite reale pentru cunoașterea lor, dar fără nimic din factura militantă incomodă a Annei Politkovskaia, lichidată pentru cutezanța ei în dezvăluirea ororilor tranziției postcomuniste din Rusia.) Dar el se aplică și altor piese din producția autoarei, mai exact, tuturor acelora care, în fapt, reprezintă transcrieri și prelucrări de interviuri cu diverși dirigenți sau apropiați ai dirigenților din vremea dominației roșii asupra țării noastre. Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României (1995), Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu (1997), Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea (2001), Partea lor de adevăr (2008) sau „I se spunea Machiavelli”. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea (2011) sunt titluri din această categorie, unde Lavinia Betea a fost privilegiatul interlocutor al bonzilor de odinioară, aduși în situația de a face mărturisiri.

Trebuie spus că în lumea puternicilor din vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, nu toți au simțit nevoia sau au avut puterea de a-și așterne singuri propriile pagini de memorii. Silviu Brucan, Sorin Toma sau Dumitru Popescu și le-au publicat pe ale lor. Alții însă nici nu s-au simțit chemați să se mărturisească.

A existat, ce e drept, și o altă categorie de „foști”. Cei care, confruntați cu noua lume amestecată de „după”, în care