anumite voci condamnau radical, iar altele preferau tăcerea, asumându-și merite pe care nu le-au avut niciodată, s-au văzut aduși în situația de a se justifica într-un fel pentru trecutul lor și de a se poziționa în raport cu noile contexte. Cunoașterea din interior a sistemului din socialism îi califica acum să devină vocile autorizate pe care să se întemeieze, până la exploatarea altor izvoare – unele fiind documentele „arestate” în arhivele închise, altele fiind mărturiile celor persecutați de partidul pe care îl aduseseră tancurile sovietice –, judecățile de valoare actuale, făcute din mers, cu graba de a înțelege, fie și superficial, trecutul recent. Pentru asemenea personaje, odinioară sus-puse, un reporter calificat, nu prea intruziv și care era recomandat de antecedentele sale, nu putea fi decât interlocutorul rezonabil dorit. Stejărel Olaru este de părere că „Lavinia Stoicu, […] secretar adjunct al Comitetului comunal de partid Păuliș, […] semnând materiale în ziarul Flacăra roșie din Arad” în a doua parte a anilor ’80, în plină dictatură, are un trecut care o recomandă pentru astfel de incursiuni ziaristice. Ca om activ în vremea lui Ceaușescu, cunoaște destul de bine lucrurile pentru a ști ce anume să întrebe, fiind în același timp susceptibilă de a fi tratată ca parte a lumii pe care și Bârlădeanu, Mănescu, Ștefan Andrei șcl. o reprezentau. În asemenea situații, garanția trecerii cu bine peste incomodități este tacită, dar temeinică, fapt care explică, în principiu, în ce fel s-au deschis ușile Cartierului Primăverii în fața autoarei.

În ce privește volumul dedicat Cartierului Primăverii ca topos al nomenklaturii din România, așa cum comenta pe blogul propriu o cititoare, „mai multe dintre aceste interviuri nu trec dincolo de pledoaria pro domo, dublată uneori de autojustificarea născută direct din (auto)mistificare. Există în carte un singur interviu realmente remarcabil. […] E vorba de interviul cu Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie”, alias Timofei Bodnarenko / Pantiușa. Sunt, desigur, destule nume care stârnesc interesul în paginile volumului și printre locuitorii cartierului: Gaston Marin, Ștefan Sârbu (nepotul lui Ștefan Foriș), Ion Filimon Sârbu (fiul logodnicei lui Dej), Tatiana Brătescu (fiica Anei Pauker), Sorin Toma (fiul poetului proletcultist A. Toma), Maria Manolescu-Chivu (văduva lui Chivu Stoica), Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu-Dumnezeu și Constantin Olteanu. Chiar și anecdotele sau felul în care evită anumite elucidări pot fi interesante când vin din partea unora ca ei, căci adevărurile pot răsări din complementaritatea mărturiilor și din confruntarea lor cu alte surse.

Păcat însă că lipsesc protagoniști din generațiile mai tinere, oameni care au crescut și trăit în tinerețe acolo, inși provenind din generații mai noi. Mă gândesc, în primul rând, la Vladimir Tismăneanu sau la Serghei Mizil. Faptul că oameni ca aceștia sunt spirite active pe scena publică, liberi în gânduri și expresie, ar fi putut garanta plusuri în credibilitatea paginilor cărții.

Una peste alta, fără a fi o revelație, Povești din Cartierul Primăverii mărturisește un efort reconstitutiv tenace, un proiect în curs de dezvoltare de două decenii încoace. Venit din altă direcție decât cel al Jelei Doina, al lui Zoltán Rostás sau al altor autori pasionați de studierea rezistenței la comunism, proiectul intervievistic al Laviniei Betea își vede mai departe de drum.

Observator cultural, nr. 625, 25 mai 2012

Reprimarea elitelor burgheze

Reprimarea elitelor interbelice. Colonia „Dunărea” Sighet (1950-1955) (Editura Valea Verde, Sighet, 2010, 224 p.) este una dintre cărțile cu circuit închis, despre care lumea află cu greu că au apărut și există. Editura – care numără în palmares abia câteva titluri, poate nu mai mult de zece – nu prea izbutește să își facă loc pe piața congestionată și totuși săracă, în felul ei, a cărții românești. Aceasta nu o împiedică să publice cărți de interes național, chiar dacă, în unele dintre cazuri, și cu o „acoperire” regională (este bine cunoscut atașamentul oamenilor din nord de regiunea din care provin, fie că este vorba despre Maramureș, ca în cazul de față, fie că vorbim despre, să zicem, Bucovina). Desigur, o asemenea circumstanță nu își găsește reflectarea în niciun fel în clasificarea editurilor de către un consiliu specializat al Ministerului Educației care, chiar dacă la Editura Valea Verde ar publica însăși galeria clasicilor filosofiei sau ai literaturii universale în premieră absolută, ar cota – la rigoare, dacă ar observa că ea există – respectiva editură printre cele „nefrecventabile”. Este doar una dintre greșelile de metodă care se cuvin trimise cât mai neîntârziat la pubela istoriei, fiindcă o carte bună apare acolo unde un autor înzestrat întâlnește un editor generos, care crede în el, nu la „pomul lăudat”, unde degeaba mergi cu sacul… Deocamdată, însă, în lumea academică ea face legea.

Cartea Reprimarea elitelor interbelice. Colonia „Dunărea” Sighet (1950-1955) reprezintă debutul Andreei Dobeș, contribuție pe care istoricul britanic Dennis Deletant nu ezită să o considere „fără egal” în câmpul de studii specifice. Ea este astfel întrucât propune o reconstituire cu acuratețe a faptelor care, în numai cinci ani, a pustiit România vremii de elitele intelectuale interbelice, transferându-le pe acestea cu brutalitate în temnițe și colonii de muncă și aplicându-le un regim drastic, a cărui urmare a fost, în destule cazuri, exterminarea.

În perioada 1947-1964, sistemul concentraționar din România poate fi împărțit în mai multe mari categorii…

…având drept criteriu de clasificare scopul acestora. Un prim grup cuprindea spațiile de anchetă și „depozit” ale Securității, Serviciului Special de Informații sau ale Ministerului de Interne… Al doilea grup cuprindea penitenciarele de tranzit sau „centrele de triere” (p. 35).

Alte categorii includeau penitenciarele „închise”, destinate deținuților cu grad sporit de periculozitate, penitenciarele cu regim de maximă securitate etc.

În orice caz, printre aceste structuri de detenție și, de fapt, de înlăturare