din câmpul socialului „la vedere” a indezirabililor legați prin activitate și nume de România interbelică „burgheză”, se număra și închisoarea din Sighetu Marmației, intitulată în documentele oficiale Colonia „Dunărea” Sighet. În legătură cu aceasta, autoarea stabilește personalul închisorii (comandanții, ofițerii informativi, ofițerii politici, gardienii), urmărind însă și chestiunile organizatorice specifice (statutul juridic al deținuților, dinamica populației penitenciare, regimul alimentar, regimul sanitar, situația deceselor). Pe scurt, Andrea Dobeș scrie o pagină de istorie instituțională, o filă de istorie locală și, desigur, elucidează un aspect al chestiunii detenției elitelor în timpul primului stalinism românesc. Ea se achită de această sarcină după toate regulile, explorând documentele și înșirând o narațiune „clasică”, pozitivistă, după un model consacrat. În acest fel, ea se alătură eforturilor grupurilor de istorici afirmați sub sigla prestigioasă a Academiei Civice, a celor grupați în Institutele de Istorie Orală și în Institutul – comasat sau nu – pentru Cercetarea Crimelor Comunismului.

Titlul cărții ar fi îndreptățit însă, cred, o investigație care putea include și studiile de caz. Unele dintre personalitățile care au fost încarcerate la Sighet se cunosc îndeajuns, prin studiile dedicate lor. Altele însă s-au bucurat de mai puțină atenție și meritau să fie aduse mai amplu în discuție, furnizând, eventual, un material interesant unor comparații. Este important ca faptele să fie stabilite, dar odată acest scop adus la îndeplinire, ele trebuie așezate într-un ancadrament teoretic și interpretativ care să le facă relevante într-o manieră cât mai apropiată de ceea ce a putut fi sau de ceea ce contează în posteritate.

Metoda, în asemenea cazuri, ar putea fi mai inventivă decât lasă să se întrevadă nu tocmai puținele volume de studii similare acestuia. De pildă: care mai este relevanța modului în care erau duși la baie, grăbiți și insultați, deținuții, la Sighet, în raport cu aceeași suită de operațiuni la oricare altă închisoare din sistemul penitenciar al vremii? Se mânca diferit în Colonia „Dunărea” Sighet decât la Rahova sau la Pitești? N-aș crede, ținând seama de faptul că pretutindeni în Gulag regulile erau aplicate cam la fel.

Ar fi fost de reflectat și dacă reprimarea elitelor interbelice s-a petrecut în alți termeni decât cea a muncitorilor și țăranilor sau a simplilor burghezi – comercianți, mici proprietari, practicanți ai meseriilor liberale – sau, în linii mari, cu toții au avut de suportat cam aceleași rigori (desigur, cu intensificări sau vagi relaxări de la un caz la altul). Este lucru știut că mai ales studenții arestați au făcut obiectul bestialelor proceduri din programul reeducării de la Pitești, încercate apoi și la Gherla și în alte părți. Cu toate acestea, ei par singurii pentru care să se fi gândit și pus în practică o metodă dată. Din memorialistica foștilor prizonieri politici ai regimului comunist din România acelor ani rezultă, în general, că intelectualii și foștii miniștri sau preoții au împărțit, nu sporadic, ci de regulă, celula cu oameni simpli și fără educație.

Cercetarea comunismului și a practicilor torționare specifice acestuia ar putea intra într-o nouă etapă, rămânând la fel de atentă cu colectarea datelor, dar sporindu-și exigențele în operațiunile hermeneutice care succed simplei recoltări, ordonări și corelări de fapte.

Observator cultural, nr. 637, 17 august 2012

Goliarzii români

Seria – virtual interminabilă – a dosarelor de securitate publicate de către foștii supravegheați, care, în absolut, ar ajunge, valorificând toată moștenirea Securității, să dubleze uriașele arhive printr-o producție livrescă stufoasă și, prin destule elemente de cazuistică, repetitivă, continuă printr-un volum mai interesant decât se anunța la prima vedere. Nicolae Iuga, universitar maramureșean, publică sub titlul Securitatea, cezarul și sfoara de câlți a lui Elie Wiesel (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012, 118 p. + 20 file anexe) o selecție severă de documente – în facsimil – din dosarul de supraveghere a autorului însuși, pregătită de evocarea memorialistic-explicativă necesară înțelegerii faptelor și contextului.

Vizați sunt anii de grație 1975-1977, mediul specific analizat fiind cel al studenților la Filosofie din anii III și V, cazați în complexul studențesc de lângă Operă. Dosarul de urmărire informativă de grup numit „Horia” se referă la faptele din perioada 1976-1977 ale studenților cazați în Complexul „6 Martie”, bloc C, camera 443: Iuga Nicolae, Horj Viorel, Teișanu Vladimir și Vlasie Călin. Colegi de cameră și de studii, așadar, uniți însă prin evenimente bahice, prin apetența pentru poezie și literatură, dar și în virtutea opțiunii lor intelectuale și profesionale de studioși la Filosofie.

Ceea ce pune în lumină dosarul „Horia” și, în marginea lui, eseul memorialistic al lui Nicolae Iuga este prezența, în societatea românească a anilor ’70, a unui grupuscul – cum vor fi fost și altele, chiar dacă nu foarte multe – de oameni tineri și, în principiu, liberi de prejudecăți, care începeau să se coaguleze nu ca școală filosofică, nici ca grupare poetică, nici chiar ca inși anticomuniști (Iuga fiind chiar membru al PCR), ci ca grup paideic, tinzând să se adune în jurul unui guru vagant fără operă, dar cu metodă originală. Cel care l-a cunoscut pe Cezar Mititelu a fost Iuga însuși. El l-a adus în camera respectivă, cazându-l acolo, alături de studenți, chiar dacă, mai apoi, locatarii de la 443 l-au ajutat, deopotrivă, să se întrețină, ducându-l cu ei la cantina complexului ori procurându-i pe baza propriilor cartele câte o masă.

Evocarea atmosferei din complexul studențesc respectiv este memorabilă nu în sine, căci, în principiu, seamănă cu ceea ce se petrecea în multe alte medii studențești din România, ci pentru că „Cezărică” face o figură de Diogene – cum l-a numit Al. Monciu-Sudinski într-o tabletă difuzată la Europa Liberă, odinioară –, arborând atitudini socratice, de Petre Țuțea și de Zacharias Lichter ori de Mihai Farca (ultimul, personaj memorabil din Bunavestire brebaniană).

Trăgând beții –