de fapt, organizând „banchete” de extracție platoniciană, unde votca se îmbina cu lectura și cu dezbaterea –, pendulând între Casa Scriitorilor și cerberii vigilenți ai Partidului Unic (printre ei, Antonie Iorgovan și alte nume de tineri universitari), învârtindu-se și în anturajul lui Paul Goma fără a deveni semnatari ai scrisorii acestuia către Pavel Kohout, liderul ceh al Mișcării „Charta 77”, ori parteneri în aventura lui contestatară, adăugând sare și piper unor poezii plastografiate din Scânteia tineretului după respingerea propriei producții lirice ca neconforme cu linia ideologică obligatorie, acești tineri apar ca o mică oază socială, efemeră, dar prețioasă, de libertate, într-o lume rigidă care se îndrepta grăbită către dictatură.

Cea mai impresionantă este evocarea figurii lui Cezar Mititelu, cu ideile profesate de el – explicațiile pentru lipsa de interes pentru muncă, tehnica extragerii ideației din literatură și a necesității îmbinării filosofării cu beletristica de calitate, decorticarea paginilor-cheie din contextul „pasajelor de legătură” socotite balast etc. –, într-o manieră care izbutește să acrediteze ideea că acesta a fost un autentic spirit ales, gândind pe cont propriu, cu o influență importantă asupra modului de a fi și de a gândi al prietenilor lui mai tineri.

Astfel de rememorări – repunând în contextul brutal al statului de opresiune ideologică și de dictatură – ale acelor vremuri sunt prețioase pentru reconstituirea atmosferei în care mișcarea underground a ideilor, petrecută dincolo de aule și de revuistica culturală a epocii, a însemnat o dinamică reală a societății civile; așa cum era ea, strivită din față de autoritățile academice și de poliția politică, deviată, distorsionată, dar nu neapărat anihilată de tot și fără consecințe.

Anii 1977-1978 au fost, în România filosofică, niște ani paradoxali. Pe de o parte, din ordinul PCR și al lui Nicolae Ceaușescu personal, tocmai se desființaseră facultățile de psihologie și sociologie; pe de altă parte, cu voie înaltă, de la partid, începeau să se pregătească – prin contacte personale – reluarea publicării în română a lui Mircea Eliade, apăreau cărți originale fundamentale ale lui Constantin Noica (Sentimentul românesc al ființei și Șase maladii ale spiritului) și Mihai Șora (Sarea pământului). Atitudinea față de tinerii iconoclaști care optaseră pentru filosofie era deci mai drastică decât față de seniorii care scriau filosofie idealistă, nemarxistă, mai acomodanți sau mai puțin necontrolabili. Faptul este cu atât mai paradoxal cu cât grupul de la camera 443, cu veleități mai degrabă de afirmare lirică, în acel moment, nu apucase încă să se coaguleze într-o expresie filosofică relevantă și reverberantă pentru un mediu mai larg.

Securitatea zdrobea cu eficiență încă din fașă asemenea tendințe, fapt dovedit și de sinuciderile care au urmat (Cezar Mititelu, etern dezadaptat, nu a mai făcut față atmosferei negre de dictatură ce se instalase în România, nici tranziției românești postcomuniste infinite, punându-și capăt zilelor cândva, după 1995; Dorin Necșuliu pare să fi murit prin 1979-1980).

Oricum, Cezar Mititelu ar merita o cunoaștere postumă mai aprofundată. Dicționarul lui Cicerone Ionițoiu Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși notează că numitul „a protestat contra muncii silnice din închisori invocând nerespectarea drepturilor omului. Arestat în 1978 și supus unui tratament psihiatric” (p. 313). Un apropiat al lui Cezărică, Meluș Negrescu, îl califică undeva drept…

…cel mai mare anticomunist și specialist în comunism de la facerea lumii, de care nici nu ați auzit – călugărul Cezar Mititelu, și-a cărui întreagă arhivă, alminteri, se află în posesia mea unică.

Poate că acea arhivă ar trebui pusă la treabă, poate că alți cunoscuți ai lui ar putea spune, și ei, ce își amintesc despre acest Diogene român. Oricum, cartea lui Nicolae Iuga aduce în prim-plan parfumul amar al unei epoci încă prea puțin cunoscute și amintirea unor protagoniști redutabili, colorându-i bahic și goliardesc fără a le anula tragismul.

Observator cultural, nr. 635, 3 august 2012

Doi maeștri:

Petranu și Vătășianu

Istoria artei ca disciplină universitară a ajuns să intereseze și din perspectiva evoluției sale istorice. Avem acum, altfel spus, și o istorie a istoriei artei, după cum o dovedește și volumul scris și editat de Nicolae Sabău, Corina Simon și Vlad Țoca – sub coordonarea celui dintâi –, Istoria artei la Universitatea din Cluj, vol. I (1919-1987), apărut la Cluj-Napoca, la Presa Universitară Clujeană, în 2010. Interesată de două personalități de importanță centrală în dezvoltarea activității din acest domeniu în perioada de la înființarea catedrei specializate și a seminarului aferent până în preajma schimbării de regim politic de la finalul secolului XX, voluminoasa carte a celor trei autori se ocupă extensiv de Coriolan Petranu (n. 19 ianuarie 1893 – d. 17 iulie 1945) și, respectiv, de Virgil Vătășianu, experți de renume european, cu merite consistente în organizarea cercetării acestui areal științific.

Calificat drept „primul istoric al artei din Transilvania”, Petranu se înfățișează, prin abordarea lui Nicolae Sabău, într-o reconstituire mult mai comprehensivă decât până acum. Fostul student de la Viena, discipol al lui Josef Strzygowski, de la care a preluat și metoda de lucru, s-a remarcat prin aplicarea la arta românească din provincia lui de origine a teoriei originilor organice și folclorice ale plasticii moderne. În acest fel, el aserta existența unei tradiții artistice românești pe meleagurile ardelene, dar, departe de a se rezuma la atât, istoricul artei a căutat, de-a lungul întregii lui cariere, să demonstreze și consonanța dintre această artă și cea europeană. Era un mod de a dovedi sincronicitatea românească în domeniul patronat de muze, fapt ce permite asocieri între figura acestui savant și cea a teoreticianului român al sincronismului literar-cultural, E. Lovinescu. Nicolae Sabău elucidează, în bună măsură, valorificând cu acribie și vădit empatic tezaurul epistolar rămas de pe urma