solicitarea mai stranie, cu atât era bacşiş' mai mare şi foarte rar mi se cerea să fac sex normal. Am a şi clienţi care acceptau ce le propuneam eu. Aceştia plăteau d obicei bine. Mi-am deschis conturi la mai multe bănci, d; banii nu mă interesau de fapt. Pentru mine erau doar niş şiruri răzleţe de cifre. Trăiam pentru un singur lucru – voi să-mi confirm faptul că nu simţeam nimic.

  Mă trezeam dimineţile şi mai zăceam în pat, verificându-: fiecare parte a trupului, ca să mă conving că nu mă du: nimic. Deschideam ochii încet, îmi adunam gândurile şi apoi luam fiecare părticică la verificat, din cap pâriă-n picioare, într-adevăr, nu mă durea nimic. Oare asta însemna că nu mă durea chiar nimic sau pur şi simplu nu mai simţeam durerile? Nu-mi dădeam seama. Oricum, nu mă durea nimic şi nu aveam nici o senzaţie. Apoi ieşeam din pat, mergeam la baie şi mă.

  — Pălam pe dinţi, îmi dezbrăcăm pijamaua şi făceam un duş fierbinte, îmi simţeam corpul extraordinar de uşor, aveam impresia că pluteam. Trăiam cu sentimentul că spiritul meu s-a întrupat într-un corp care nu era al meu. Mă uitam de fiecare dată în oglindă, dar sesizam între mine şi trupul reflectat în oglindă o distanţă incomensurabilă.

  Viaţă fără dureri! Fusese lucrul pe care-l visasem şi mi-l dorisem ani în şir, iar acum că îl aveam, nu-mi găseam locul în viaţă, de parcă mă despărţea de el o prăpastie uriaşă. Eram foarte derutată. Mă simţeam de parcă nu eram ancorată în lume, lume pe care o urasem din tot sufletul multă vreme, pe care o ocărâsem din toată inima pentru nedreptatea de care avusesem parte, dar în care ştiusem totuşi cine sunt. Acum lumea a încetat să mai fie lume, iar eu nu mai eram eu cea de altădată.

  Am plâns mult. După-amiezele mergeam în parc – în Gyoen1 din Shinjuku sau în parcul Yoyogi – mă aşezam pe iarbă şi plângeam. Uneori plângeam neîntrerupt o oră sau două şi hohoteam de ziceai că a venit sfârşitul lumii. Se uitau trecătorii la mine, dar nu-mi păsa. Regretam profund că n-am murit în seara aceea de mai. Ce bine ar fi fost! Acum nici măcar nu-mi puteam permite să mor. În starea de amorţeală în care mă aflam, nu eram capabilă să-mi pun capăt zilelor. Nu simţeam nimic: nici durere, nici bucurie. Eram complet goală pe dinăuntru. Toate simţămintele se evaporaseră, iar eu nu mai eram eu.

  Creta Kano a tras aer în piept şi şi-a ţinut respiraţia. A luat ceşcuţa de cafea de pe masă, s-a uitat în ea câteva clipe, a clătinat uşor din cap şi a pus-o la loc pe farfurioară.

  — Cam la vremea aceea l-am cunoscut pe Nqboru Wataya.

  — Noboru Wataya? Am întrebat eu mirat, în calitate de client?

  Creta Kano a dat din cap fără să spună nimic.

  — Dar… Am început eu. M-am oprit ca să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite. Nu mai înţeleg nimic. Sora dumneavoastră.

  Grădina imperială.

  Mi-a spus zilele trecute că Noboru Wataya v-a pângărit. Asta e altă poveste? Care este de fapt adevărul?

  Creta Kano a luat batista de pe genunchi şi s-a şters uşor la gură. Apoi m-a privit direct în ochi. Ceva în privirile ei m-a făcut să mă neliniştesc.

  — Vă rog să mă scuzaţi că va deranjez, dar aş mai dori o ceşcuţă de cafea.

  — Bineînţeles, am spus. Am pus ceşcuţa ei pe tavă şi m-am dus la bucătărie. Mi-am băgat mâinile în buzunare, m-am rezemat de chiuvetă şi am aşteptat să fiarbă cafeaua. Când m-am întors în cameră cu cafeaua, Creta Kano dispăruse de pe canapea. Nu lăsase nimic în urma ei: nici poşetă, nici batistă, absolut nimic. M-am dus la intrare, dar nici pantofii ei nu mai erau.

  Lipsa totală de electricitate şi canalul de scurgere.

  Consideraţiile lui Mai Kasahara asupra naturii perucilor.

  A doua zi dimineaţa după ce a plecat Kumiko, m-am dus la bazin. Bazinul e cel mai puţin aglomerat la orele dimineţii. După ce m-am întors acasă, mi-am făcut o cafea şi în timp ce o beam, m-am gândit la povestea ciudată şi neterminată a Cretei Kano, încercând să-mi amintesc, în ordine cronologică, fiecare eveniment povestit. Cu cât îmi aminteam mai multe, cu atât mi se păreau mai stranii întâmplările, dar creierul meu a început să amorţească în scurt timp şi mi s-a făcut somn. Simţeam că-mi vine să leşin de somn. M-am dus în camera de zi, m-am întins pe canapea şi am închis ochii. Am adormit într-o clipă şi am şi început să visez.

  Am visat-o pe Creta Kano. De fapt, prima oară mi-a apărut în vis Malta Kano. Purta o pălărie mare, tiroleză cu o pană imensă, viu colorată. Locul era aglomerat (să zic că era o sală mare), dar pălăria Maltei Kano mi-a atras imediat atenţia. Stătea singură la bar cu o băutură tropicală în faţă. Nu-mi dădeam seama dacă bea sau doar stătea acolo fără să facă nimic.

  Eram îmbrăcat în costum şi îmi pusesem cravata cu picăţele. PG îndată ce am reperat-o pe Malta Kano, am pornit spre ea, dar maintam greu din cauza mulţimii. Când am ajuns, plecase. Băutura tropicală era tot acolo, în faţa scaunului gol. M-am aşezat alături şi am comandat nişte scotch. Barmanul m-a întrebat ce fel de scotch doresc şi i-am spus să-mi dea un Cutty Sark. Mi-era totuna ce beau, dar a fost primul care mi-a venit în minte.

  Înainte de a sosi băutura, am simţit o mână pe braţ. Atingerea a fost atât de blândă, de parcă persoana ţinea în mână un obiect uşor casabil. Când m-am întors, am văzut un bărbat fără chip. Nu ştiu nici acum dacă avea sau nu faţă, dar locul în care ar fi trebuit să existe era învăluit într-o umbră neagră şi nu vedeam nimic dincolo de ea. „Pe-aici, vă rog, domnule Okada.” Am încercat să