Fata îndrăzni de pe scăunaşul ei:

  Ce fel de oameni sunt pe-acolo?

  Oameni ca toţi oamenii, râse flăcăul.

  Hore sunt?

  Sunt. Ş-apoi m-am suit în tren ş-am mers, ş-am mers, până la Piatra.

  Femeile ştiau ceva nedesluşit despre tren. Nu îndrăzniră să ceară mai multe lămuriri.

  Tăcură un răstimp. Stătea între ei o întrebare crâncenă.

  Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbuşea şi zise încet, privind spre lumina de-afară: încă n-am primit nici o ştire de la tatu-tău. Gheorghiţă aşeză domol lingura lângă strachină şi împinse deoparte pâinea coaptă anume pentru el. Se uită şi el pe fereastră. Drumuşorul cotit era pustiu.

  Ce să fie, n-am înţeles, urmă nevasta. M-am sfătuit cu părintele, am plătit slujbe. Mai aştept puţin, să văd hotărârea de sus. Mă gândesc fel şi chip şi am un vis, care-mi mănâncă sănătatea şi mă îmbătrâneşte. Mai stau până ce gătesc de postit cele douăsprezece vineri. Fiind singuri aicea în sat şi fără neamuri, trebuie să te trimit pe tine, ca un bărbat ce eşti, să-1 cauţi şi să-1 afli.

  M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială. Se poate să i se fi întâmplat ceva.

  Ce să i se întâmple? Răspunse aprig nevasta. Să-i fi făcut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aş crede. Acuma am înţeles că demonul acela, dacă-1 are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nici o putere, de-o lasă pe dânsa amărâtă, calică şi lipsită de toate. Dacă ar avea putere să-1 ştie unde-i, ar avea putere să-1 şi întoarcă. N-ar mai fi nevoie, cum mă sfătuieşte ea, să cerce vrăji şi semne asupra mogâldeţelor de ceară, să le împungă ochii şi inima – ca să răspundă împunsătura în ochii şi inima aceleia. Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întâmplat ceva la care mă îngrozesc a gândi. Mai bine să fie ce zice baba, decât ce arată visul meu.

  Ce spune baba Maranda şi de care vrăji e vorba? Întrebă fecioraşul şi rămase foarte uimit, cu gura uşor căscată.

  Cum nu ştii, băiete, aşa să nu te ştie năcazurile şi bolile. Grăiesc şi eu ca şi cum aş fi singură, îmi închipuiesc că ştiu şi alţii. Căci şi ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta. Trebuie să te duci şi să-1 cauţi pe tatu-tău, alta nu-i nevoie să ştii.

  M-oi duce, dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum; ca să ştiu ce să fac.

  Vitoria îl privi clipind. Îl văzu sfios şi nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă şi durere. Oftă cu năduf şi începu să strângă masa, cu mişcări smuncite. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane mulţămind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieşi în sat ca să întâlnească prietini şi să întrebe veşti despre fetele cu care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până departe de hudiţă, după aceea, lângă vatră, cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în palme, se cufundă în starea ei obişnuită.

  În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit.

  Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine. Din faţa nădejdii pe care şi-o pusese în singurul bărbat al casei, înţelegea că trebuie să deie înapoi. Asta era o mare mâhnire. Poate se aştepta la dânsa. Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze. Fiinţa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numeşte o problemă -cuvânt şi noţiune cu desăvârşire necunoscute unei muntence.

  Timpul stătu. Îl însemna totuşi cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă i-au fost pentru întâia oară străine şi depărtate. Urările de Anul Nou, capra şi căluţul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de cătră sine.

  Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale sfinţilor stăruiseră; aşa încât se cuvenea ca şi copiii să-şi aibă partea lor. Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră.

  În ziua de Bobotează, când părintele Daniil Milieş a binecuvântat fântânile şi izvoarele, şi toate apele, pădurea de pe Măgura era îmbrăcată în promoroaca. Cerul se boltea verde, râpile erau pline de troiene, drumurile la Bistriţa erau închise. Era însă într-a şaptea vinere de post şi Vitoria hotărâse, în singurătăţile ei, un drum la Piatra şi la mănăstirea Bistriţa.

  Oamenii spun că promoroaca în ziua de Bobotează arată an îmbelşugat. Îi zise Gheorghiţă, pe când se întorceau de la biserică.

  Aşa se spune, îi răspunse maică-sa; dar să ştii că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belşug.

  Ochii flăcăuaşului se întristară. În iarna aceea toate petrecerile îi erau înveninate.

  Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ş-un sac de orz pentru cai. Mâni dimineaţă ne ducem la Piatra.

  D-apoi om putea răzbi, mămucă?

  Om cerca; cine nu cearcă, nu izbândeşte.

  Şi asta-i adevărat, răspunse el mâhnit în sine; căci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi.

  La joc s-a duce soră-ta, zise munteanca,