Şi atunci de ce să vă mai obosiţi să vă dezvoltaţi inteligenţa financiară? Din nou, numai voi puteţi răspunde la asta. Eu ştiu de ce continui să învăţ şi să progresez. O fac pentru că ştiu că urmează nişte schimbări. Prefer schimbarea, căci nu-mi place să mă agăţ de trecut. Ştiu că vor exista perioade înfloritoare şi perioade de prăbuşire a pieţei. Vreau să-mi dezvolt permanent inteligenţa financiară, pentru că la fiecare schimbare a pieţei vor exista unii care se vor ruga în genunchi pentru o slujbă. Între timp, alţii vor lua fructul vieţii în mâinile lor - şi cu toţii avem acces din când în când la aceste fructe ale vieţii - şi îl vor transforma în milioane. Asta este inteligenţa financiară.

Am fost întrebat adesea cum e cu aceste fructe transformate în milioane. Eu personal ezit să folosesc prea multe exemple referitoare la propriile mele investiţii. Ezit pentru că mă tem să nu se spună că mă laud sau că mă împăunez cu rezultatele mele. N-am deloc această intenţie. Folosesc exemplele doar ca ilustraţii numerice şi cronologice ale unor cazuri reale şi simple. Folosesc exemplele pentru că vreau să ştiţi că e simplu. Şi cu cât sunteţi mai familiarizaţi cu bazele inteligenţei financiare, cu atât e mai simplu.

Personal, folosesc două vehicule principale pentru obţinerea avantajelor financiare: proprietăţile imobiliare şi acţiunile mici. Proprietăţile imobiliare sunt baza. Permanent, ele produc un circuit financiar şi din când în când o creştere spectaculoasă a valorii. Totodată, acţiunile cu valoare mică sunt folosite pentru o creştere rapidă.

Eu nu recomand nimic din ceea ce fac. Exemplele sunt simple exemple. Dacă se ivesc nişte ocazii prea complexe şi nu înţeleg investiţia, n-o fac. Matematica simplă şi bunul simţ e tot ceea ce trebuie pentru o reuşită financiară.

Iată cinci motive pentru care folosesc exemplele.

1. Pentru a-i îndemna pe oameni să înveţe mai mult.

2. Pentru a-i face să afle că este uşor dacă există o bază solidă.

3. Pentru a arăta că oricine se poate îmbogăţi semnificativ.

4. Pentru a arăta că există milioane de modalităţi de atingere a scopurilor.

5. Pentru a demonstra că nu este o ştiinţă prea sofisticată.

În 1989, obişnuiam să fac jogging într-un foarte frumos cartier din Portland, Oregon. Era o suburbie cu nişte căsuţe ca din turtă dulce. Erau foarte dulci şi drăguţe. Aproape că mă aşteptam să apară Scufiţa Roşie aflată în drum spre bunicuţa.

Peste tot erau pancarte pe care scria „De vânzare”. Piaţa cherestelei mergea groaznic, cea a acţiunilor tocmai se prăbuşise, iar economia era în plină criză. Pe una dintre străzi am observat că în dreptul unei case scria: „De vânzare” de mai mult timp decât la celelalte. Părea foarte bătrânească. Făcând jogging, am trecut într-o zi pe lângă ea şi m-am întâlnit cu proprietarul, care părea foarte îngrijorat.

„Cât cereţi pe casă?” am întrebat.

Proprietarul s-a întors şi mi-a zâmbit timid: „Spuneţi-mi cât îmi daţi”, spuse el. „Am scos-o la vânzare de mai bine de un an şi nici măcar s-o vadă nu mai vine nimeni.”

„Aş vrea eu s-o văd”, am spus şi în mai puţin de o jumătate de oră am cumpărat-o cu 20.000 de dolari mai puţin decât preţul pe care îl ceruse.

Era o căsuţă tare drăguţă, cu două dormitoare şi dichisită cu turtă dulce la toate ferestrele. Era de un albastru deschis cu puţin cenuşiu, şi fusese construită în 1930. Înăuntru era un frumos cămin şi două dormitoare minuscule. Casa ideală pentru închiriat.

I-am dat proprietarului 5.000 de dolari acont pentru o casă de 45.000 de dolari, care valora de fapt 65.000, dar nimeni nu vroia s-o cumpere. Într-o săptămână, proprietarul s-a mutat fericit că scăpase şi s-a instalat primul meu chiriaş, un profesor la şcoala din cartier. După plata ipotecii, a taxelor şi a cheltuielilor, am băgat în buzunar aproape 40 de dolari la sfârşitul fiecărei luni. Nu era prea mult.

Un an mai târziu, criza de pe piaţa imobiliară din Oregon a început să treacă. Preţurile au mai crescut. Investitorii din California au dat buzna cu bani câştigaţi de pe înfloritoarea lor piaţă imobiliară şi au început să cumpere mai la nord, în Oregon şi Washington.

Am vândut căsuţa pe 95.000 de dolari unui tânăr cuplu din California, care a socotit că e un mare chilipir. Câştigul meu în capital, care a fost de aproximativ 40.000 de dolari, l-am plasat conform legii 1031 de amânare a impozitării şi am căutat ceva de cumpărat, ceva în care să-mi investesc banii. Cam într-o lună, am găsit o casă cu 12 apartamente chiar lângă fabrica Intel din Beaverton, Oregon. Proprietarii locuiau în Germania, deci nu ştiau cât valorează şi vroiau doar să scape de ea. Am oferit 275.000 de dolari pe o clădire care valora 450.000 de dolari. Au acceptat 300.000. Am cumpărat-o şi am ţinut-o 2 ani. Folosind acelaşi procedeu 1031, am vândut clădirea pe suma de 495.000 de dolari şi am cumpărat o clădire cu 30 de apartamente în Phoenix, Arizona. între timp, ne-am mutat la Phoenix ca să mai scăpăm de ploi şi oricum trebuia să vindem. Exact ca în cazul pieţii din Oregon de altădată, piaţa imobiliară din Phoenix era în criză. Preţul unei clădiri cu 30 de apartamente la Phoenix era 875.000 de dolari, cu un avans de 225.000. Circuitul financiar din cele 30 de apartamente era cu puţin peste 5.000 de dolari pe lună. Piaţa din Arizona a început să crească şi în 1996 un investitor din Colorado mi-a oferit 1,2 milioane de dolari pentru această proprietate.

Soţia mea şi cu mine ne-am gândit să vindem, dar am hotărât să mai aşteptăm, pentru a vedea dacă legea câştigurilor din capital nu va fi modificată în Congres. Dacă urma să se întâmple aşa, atunci valoarea proprietăţii mai creştea cu 15 până la 20%. Şi în plus cei 5.000 de dolari pe lună reprezentau un circuit financiar considerabil.

Logica acestui exemplu este demonstrarea faptului că o sumă mică se poate transforma într-o sumă mare. Din nou este o chestiune de înţelegere a declaraţiilor de venituri, a