Larry simţi impulsul puternic – pentru care, de altfel, se simţea vinovat – să-i întoarcă spatele şi să fugă. Să se ducă la garajul aflat nu departe de locuinţa ei şi să se suie în maşină. Ce dacă de-abia plătise chiria pe două luni pentru locul de garare de acolo? Nu-şi dorea decât să se aşeze la volan şi să-i dea bătaie. Să-i dea bătaie încotro? Oriunde. Bar Harbor, Maine. Tampa, Florida. Salt Lake City, Utah. Oriunde putea fi un loc minunat, cu condiţia să fie suficient de departe de Dewey Doză şi de debaraua asta mirosind a săpun. Nu ştia exact dacă din cauza luminilor fluorescente sau a tăieturii din frunte, dar îl lovise o durere de cap împuţită.

Hai, lasă-te de smiorcăieli, că doar nu eşti o afurisită de mironosiţă!

― Bună, mamă.

Femeia tresări uşor, dar nu se întoarse.

― Aşa, Larry. În cele din urmă ai reuşit să ajungi în centru.

― Sigur că da. Îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt. Vreau să-mi cer scuze. Ar fi trebuit să-ţi dau un telefon ieri seară...

― Mda. O idee bună.

― Am fost cu Buddy. Am... uf... ne-am plimbat. Am bântuit prin oraş.

― Aşa mi-am închipuit şi eu. Sau ceva de genul ăsta.

Agăţă un scăunel cu piciorul şi-l trase lângă ea, se sui pe el şi începu să numere sticlele cu ceară pentru parchet de pe raftul de sus, atingând-o pe fiecare dintre ele uşor, cu vârfurile degetului mare şi arătătorului de la mâna dreaptă. Fu nevoită să se întindă şi, în această mişcare, rochia i se ridică şi el putu să vadă, deasupra ciorapilor maro, carnea albă şi zbârcită din partea de sus a coapselor, dar îşi întoarse privirile, aducându-şi aminte, brusc şi inutil, ceea ce i se întâmplase celui de-al treilea fiu al lui Noe atunci când se uitase la bătrân, pe când acesta zăcea beat şi dezbrăcat în culcuşul lui de paie. Bietul băiat a trebuit de atunci înainte să care lemne şi apă toată viaţa lui. El şi toţi urmaşii lui. Şi de asta mai avem şi-n ziua de azi incidente rasiale, băi băiete. Fie Domnul lăudat.

― Doar pentru asta ai bătut tot drumul? îl întrebă ea, întorcându-se pentru prima oară spre el.

― Păi, am venit să-ţi spun unde-am fost şi ca să-mi cer scuze. A fost detestabil din partea mea că am uitat.

― Mda, făcu ea. Adevărat, ai şi o latură detestabilă, aşa e, Larry. Crezi că am uitat?

Se înroşi la faţă şi îngăimă:

― Mamă, ascultă-mă...

― Sângerezi. Poate te-a lovit vreo dansatoare de striptease cu şnurul chiloţeilor? Se întoarse înapoi la rafturi şi, după ce termină de numărat toate sticlele de pe rândul de sus, îşi notă rezultatul pe foaia de hârtie. Careva şi-a făcut rost de două sticle de ceară pentru parchet în săptămâna asta, remarcă ea. Bafta lui.

― Am venit la tine ca să-ţi spun că îmi pare rău!

Larry pronunţase aceste cuvinte mai tare decât s-ar fi cuvenit. Ea nu păru afectată, în schimb el tresări.

― Mda, mi-ai mai zis asta. Domnul Geoghan o să se pună pe capul nostru dacă afurisita asta de ceară pentru parchet dispare în continuare.

― Nu m-am bătut într-o crâşmă şi nici nu m-am dus într-un bar cu program de striptease. Nici vorbă de-aşa ceva. N-a fost decât...

Vorbele i se opriră în gât.

Ea se întoarse, cu sprâncenele arcuite batjocoritor, o postură a ei de care-şi aducea prea bine aminte.

― Ce-a fost?

― Păi... Nu reuşi să născocească o minciună convingătoare suficient de repede. A fost... o... uf... o lingură.

― Te-a confundat cineva cu o omletă? Îmi închipui că tu şi cu Buddy aţi petrecut o noapte de neuitat în oraş.

Uita mereu că maică-sa era în stare să se joace cu el cum dorea, aşa fusese întotdeauna şi probabil aşa avea să fie şi de acum înainte.

― E vorba de o fată, mamă. A aruncat lingura după mine.

― Îmi închipui că e o bomboană de fată, comentă Alice Underwood şi-i întoarse spatele. Blestemata aia de Consuela a ascuns iarăşi formularele pentru cererea materialelor. Nu că ar servi la mare lucru, pentru că niciodată nu primim tot ceea ce avem nevoie, în schimb ne dau tot felul de lucruri cu care n-aş şti ce să fac nici să mă omori.

― Mamă, eşti supărată pe mine?

Femeia lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, iar umerii ei se prăbuşiră.

― Nu fi supărată pe mine, şopti el. Te rog să nu fii, da? Da?

Se răsuci din nou cu faţa spre el şi atunci văzu o sclipire nenaturală în ochii mamei lui – bineînţeles, presupunea de fapt că este cât se poate de naturală şi în niciun caz provocată de lumina fluorescentă din încăpere, iar în urechi îi răsună iarăşi vocea specialistei în igienă bucală, pronunţând pe un ton de sentinţă: Nu eşti un tip ca lumea. La ce bun se mai întorsese acasă, doar ca să-i facă asemenea figuri... ca să nu mai vorbim de cele pe care i le făcea ea lui.

― Larry, îi spuse femeia blând, Larry, Larry, Larry.

Pentru un moment, crezu că nu avea să-i mai zică nimic; ba chiar îşi permise să spere acest lucru.

― Asta-i tot ce poţi tu să-mi zici? „Nu fi supărată pe mine, te rog, mamă, nu fi supărată”? Te ascult la radio şi, deşi nu-mi place cântecul acela al tău, sunt mândră că-l cânţi. Oamenii mă întreabă dacă cel care cântă este cu adevărat fiul meu, iar eu zic da, este chiar Larry. Şi le mai spun că te-ai priceput întotdeauna la cântat, ceea ce este purul adevăr, nu?

El clătină nefericit din cap, fără a îndrăzni să-i răspundă.

― Le povestesc cum ai pus mâna pe chitara lui Donny Roberts, în primul an de liceu, şi cum peste nici o jumătate de oră cântai mai bine decât el, care lua lecţii încă din clasa a doua primară. Eşti talentat, Larry, n-a fost nevoie să-mi spună mie nimeni asta, cu atât mai puţin tu. Însă presupun că şi tu ai fost conştient de darul tău, pentru că este singurul lucru despre care nu te-am auzit niciodată plângându-te. Apoi