— Pot să vă întreb și eu ceva? Dacă sînteți convins că sfîrșitul lumii e atît de aproape, de ce mai faceți copii?

— Și mai departe zice Domnul, continuă adventistul, ignorîndu-i întrebarea: „Voi face să se arate semne sus în cer și minuni jos pe pămînt, sînge, foc și un vîrtej de fum”. Vă e clar, da?

— Nu înțeleg despre ce e vorba. Dumneavoastră înțelegeți?

— Bineînțeles. Noi pentru asta ne adunăm, ca să scoatem sîmburele din fiecare cuvînt, fiecare înțeles. Minunile de sus sînt cucerirea Cosmosului de către om. Dumnezeu i-a dat omului ideea și îndrăzneala de a urca în cer încă de viu, de parcă i-ar fi spus: „Vino cît mai aproape de mine, cît mai aproape, ca să mă cunoști mai bine și să te convingi că exist”. Probabil ați auzit că unii dintre cosmonauții americani au declarat, la înapoierea pe pămînt, că au trăit de multe ori sentimentul că îl simt pe Dumnezeu în apropierea lor și că, de cîte ori dormeau, îl visau. Acestea, deci, sînt semnele de sus. Dar minunile de jos? O să-mi spuneți că e vorba de tehnică, de laser, de avioane care zboară singure, metale cu memorie sau roboți care te servesc la masă și te șterg la gură cu șervețelul. Nu acestea sînt minunile de jos.

— Dar care?

— Mintea omului. Omul a devenit atît de deștept încît Dumnezeu se va speria într-o zi de el și va săvîrși un gest groaznic, așa cum scrie la Carte: „Soarele se va preface în întuneric și Luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului”. Omul, doamnă, a ajuns să le știe aproape pe toate, el nu mai are respect față de secrete și mistere, a răscolit toată natura, apele, pămîntul, aerul, vrea să devină propriul lui Dumnezeu și asta îl va pierde, îl va pierde.

Nela se ridică să plece. Obosise.

— Așadar, domnule Miletineanu, nu mi-l lăsați pe Tudorel?

— Nu, doamnă, pe mine nu mă interesează decît să învețe să citească și să scrie.

— Păcat.

— Vreau să-l fac croitor. Coase foarte frumos, are o îndemînare grozavă. Pe toți copiii vreau să-i deprind cu meseria mea. E o meserie liniștită, care îți dă răgazul să gîndești aproape tot timpul.

— Nu credeți, totuși, zise Nela, aruncînd în luptă un ultim argument, că, învățînd mai mult, fiind mai bine pregătit, va reuși mai ușor în viață?

Miletineanu rîse scurt.

— Fiți serioasă, doamnă. Ce să reușească în viață? Viața nu le oferă oamenilor decît deziluzii, mizerie, suferință, iar eu le explic asta copiilor de pe-acum, le-am făcut un fel de listă a dezamăgirilor care-i așteaptă. „Nu sperați nimic de la viață”, le zic. „Nimic sau aproape nimic.”

O conduse pînă la poartă, unde se despărțiră în tăcere. Nela mergea pe stradă cu capul în pămînt, îngîndurată. De unde și pînă unde această recrudescență a misticismului la sfîrșitul acestui veac? Lumea pare speriată de ceva. Dar de ce anume? De războaie, de moarte, de plictiseală, de mizerie? Cum a putut un spirit atît de luminat ca Malraux să prevestească atît de solemn că secolul douăzeci și unu va fi mistic sau nu va mai fi deloc? Cînd trecu prin dreptul spitalului, o soră care o cunoștea îi ieși în întîmpinare și-i strigă, disperată:

— Doamnă, l-au arestat pe dom’ doctor!

— Cînd? întrebă Nela, încruntată.

— Acum o oră.

— De ce?

— Nu știu. L-au băgat într-o dubă albastră și l-au dus. Mi se pare că i-a bătut pe unii. Dom’ director Butușină știe mai multe. Vorbiți cu el.

Nela rămase cîteva clipe pe gînduri, apoi plecă mai departe, n-o interesa să stea de vorbă cu inamicul cel mai crîncen al lui Mitică. Sora veni după ea și-i șopti în fugă:

— Știți ce i-au mai făcut? I-au omorît cîinele pe care făcea experiențe pentru doctorat. I-au dat otravă. Știu și cine a făcut-o.

Ajungînd acasă, Nela găsi ușa deschisă și doi civili care răscoleau totul cu înverșunare.

— Ce faceți aici? îi întrebă, resemnată.

— Dar ce te interesează? o întrebă, la rîndul lui, unul dintre civili, agasat.

— Pentru că acelea sînt lucrurile mele.

— Și? Ce dacă sînt ale dumitale?

Apăru și proprietăreasa, doamna Gica, care-i șopti:

— Lăsați-i în pace, doamnă profesoară, au mandat de percheziție; mi l-au arătat mie.

Percheziționarii nu găsiră nimic demn de reținut și plecară îmbufnați. Nela făcu un duș (nu bănuia c-o să mai aibă parte de încă unul), se schimbă și se duse la Miliție. Ofițerul de serviciu o întrebă ce dorește, iar ea îi spuse că logodnicul și viitorul ei soț, doctorul Mitică Bostan, de la Spitalul unificat, a fost arestat acum cîteva ore și ar dori să stea de vorbă cu el.

— Nu se poate, îi răspunse, categoric, ofițerul.

— De ce?

— Pentru că acum e în anchetă. Un inculpat, atîta vreme cît e în anchetă sau în stare de judecată, nu poate primi vizite.

— Nici a avocatului?

— A avocatului, da. Dar de la caz la caz.

Nela rămase cîteva clipe îngîndurată. Ceru voie să aprindă o țigară și oferi și ofițerului una, dar acesta refuză.

— Atunci rugați-l pe tovarășul comandant să mă primească pentru cinci minute.

— Eu îl rog, dar știu că e ocupat.

Ofițerul intră în camera unde era telefonul și se întoarse peste două minute.

— Mi-a spus să vă transmit că nu are ce discuta cu dumneata.

— Bine, zise Nela, spuneți-i că mă așez pe trotuarul de vizavi și nu plec de-aici pînă nu mă primește, chiar dacă o să fie nevoie să stau o săptămînă întreagă. Și-mi pun și o pancardă de gît.

Apoi Nela ieși, scoase un ziar din poșetă, îl întinse pe bordura trotuarului și se așeză cu fața spre stradă. Trecătorii erau grăbiți, nu-i dădea nimeni atenție. Totuși, peste o jumătate de oră, ofițerul de serviciu, un tînăr brunet și grăsuț, o avertiză că nu are voie să staționeze acolo.

— De ce? întrebă Nela. De cînd Miliția e stăpînă și pe trotuare?

Ofițerul veni și a doua oară, cu un nou avertisment, dar avînd un ton prietenos și sincer: „Zău, o