Whitney Horgan şi Ken DeMott beau bere la sticlă şi mâncau sendvişuri cu salată de ouă. Trei bătrâne – cele trei ursitoare, cum le spunea toată lumea – creşteau păsări la marginea oraşului, cu toate acestea nu se găseau destule ouă. Nu departe de Whitney şi Ken, în cazino, micuţul Dinny McCarthy se târa fericit pe una dintre mesele de zaruri, jucându-se cu o armată de soldaţi de plastic.

― Uită-te la ţâncul ăsta, spuse Ken cu tandreţe. Cineva m-a întrebat dacă n-aş vrea să-i port de grijă o oră. Aş sta cu el şi o săptămână încheiată. Aş da orice să fie al meu. Nevastă-mea n-a avut decât un copil, născut prematur, cu două luni înainte de vreme. A murit în incubator, la trei zile după naştere.

Îşi ridică privirile la intrarea lui Lloyd.

― Hei, Dinny! strigă Lloyd.

― Yoyd! Yoyd! răspunse Dinny.

Se grăbi să ajungă la marginea mesei, sări jos şi-i alergă în întâmpinare. Lloyd îl ridică în braţe şi-l strânse tare.

― Îi dai un pupic lui Lloyd?

Dinny îl pupă de mai multe ori, cu zgomot.

― Ţi-am adus ceva, spuse Lloyd, scoţând din buzunarul de la piept un pumn de bomboane Hershey’s Kisses.

Dinny luă acadelele, ţipând de bucurie.

― Yoyd?

― Ce-i, Dinny?

― De ce miroşi a benzină?

Lloyd zâmbi:

― Ara ars nişte gunoi, dragul meu. Mergi şi te joacă. Cine-i mămica ta acum?

― Angelina. Pronunţia lui suna Angeiiina. Pe urmă iarăşi Bonnie. Îmi place Bonnie. Dar şi de Angelina-mi place.

― Să nu-i spui că Lloyd ţi-a dat bomboane. Angelina l-ar bate pe Lloyd.

Dinny promise să nu spună şi fugi râzând, imaginându-şi cum l-ar pălmui Angelina pe Lloyd. Peste câteva momente se afla din nou în mijlocul mesei de zaruri, comandându-şi armatele cu gura plină de ciocolată. Reapăru şi Whitney, cu şorţul lui alb. Aducea două sendvişuri şi o sticlă rece de bere Hamm’s pentru Lloyd.

― Mulţumesc, spuse acesta. Arată minunat.

― E pâine siriană de casă, îi explică Whitney cu mândrie.

Lloyd mestecă o vreme în linişte, apoi se interesă:

― L-a văzut careva?

Ken clătină din cap:

― Cred că iar a plecat.

Lloyd căzu pe gânduri. Afară, o pală de vânt mai puternică decât de obicei sufla aprig, amintind de pustietatea şi dezolarea din deşert. Dinny îşi ridică fruntea neliniştit, dar după o clipă se întoarse la joacă.

― Trebuie să fie undeva prin preajmă, spuse Lloyd în cele din urmă. Nu ştiu de ce, dar aşa cred eu. Stă pe aproape şi aşteaptă să se întâmple ceva. Nu ştiu exact ce.

― O fi aflat ceva de la ea? întrebă Whitney în şoaptă.

― Nu, răspunse Lloyd, urmărindu-i pe Dinny. Nu cred să fi scos ceva de la ea. Ceva nu i-a mers. Femeia... a avut noroc, sau a avut gândul mai iute decât el. Ceea ce se-ntâmplă des.

― Până la urmă, nici n-are importanţă, comentă Ken, cu toate că pe chipul lui se ghicea îngrijorarea.

― Nu, nu contează. Lloyd ascultă o vreme şuieratul vântului. Poate că s-a întors la L.A.

De fapt nu credea nici el ce spune şi asta era evident.

Whitney se întoarse la bucătărie şi reveni cu încă un rând de beri. Băură în tăcere, iar prin minte le treceau gânduri care de care mai puţin liniştitoare. Mai întâi Judele, iar acum femeia. Ambii morţi. Şi niciunul nu vorbise. Niciunul nu scăpase fără urme pe chip, după cum ordonase el. Era ca şi cum vechii Yankees, cu Mantle, Maris şi Ford în formaţie, ar fi pierdut primele două meciuri din World Series; le venea greu să creadă şi îi înspăimânta.

Vântul bătu cu forţă toată noaptea.

CAPITOLUL 63

Pe 10 septembrie, pe la sfârşitul după-amiezii, Dinny se juca în micul parc al oraşului, aflat la nord de cartierul de hoteluri şi cazinouri. „Mămica” lui din săptămâna respectivă, Angelina Hirschfield, stătea pe o bancă şi discuta cu o tânără care apăruse la Las Vegas cam cu cinci săptămâni în urmă, cu doar zece zile după ce sosise Angie.

Angie Hirschfield avea douăzeci şi şapte de ani. Cealaltă, cu zece ani mai tânără, avea pe ea un şort strâmt de bluejeans şi o bluză foarte scurtă, ţinuta ei nelăsând absolut nimic pe seama imaginaţiei. Contrastul dintre formele bine conturate ale corpului ei tânăr şi expresia copilăroasă, bosumflată, de pe chip avea ceva obscen. Conversaţia ei era monotonă şi dezlânată: stele ale rock-ului, sex, munca ei nenorocită – curăţa stratul protector de Cosmoline de pe armamentul de la Indian Springs – sex, inelul ei cu diamant, sex, programele de televiziune care-i lipseau teribil şi iarăşi sex.

În ce-o priveşte pe Angie, ar fi preferat ca tânăra să se ducă şi să se culce cu cine pofteşte şi s-o lase în pace. Spera ca Dinny să împlinească cel puţin treizeci de ani înainte să vină şi rândul acestei tinere să-i fie mămică.

În momentul respectiv, Dinny îşi ridică privirea, zâmbi şi strigă:

― Tom! Hei, Tom!

De cealaltă parte a parcului, un tip masiv, cu părul blond ca paiul, mergea târşâindu-şi picioarele şi bălăbănind un sufertaş mare, în care îşi ducea prânzul.

― Ia te uită, individul ăla pare beat, zise tânăra.

― Nu, acela este Tom, răspunse Angie cu un surâs. E doar...

Dinny o zbughise la fugă, ţipând cât îl ţinea gura:

― Tom! Stai puţin, Tom!

Tom se întoarse şi-i zâmbi:

― Dinny! Hei-hei!

Băieţelul sări spre Tom, care lăsă jos sufertaşul şi-l prinse în braţe pe copil.

― Fă-mă ca avionul, Tom! Fă-mă avion!

Tom îl apucă de mâini şi începu să-l rotească, din ce în ce mai repede. Forţa centrifugă făcu picioarele băiatului să se ridice până ce ajunseră paralele cu pământul. Dinny nu mai putea de râs. După încă două sau trei răsuciri, Tom îl aşeză cu blândeţe pe picioare.

Dinny se clătină, chicotind, străduindu-se să-şi recapete echilibrul.

― Încă o dată, Tom! Mai vreau!

― Nu, te apucă vărsatul dacă te mai rotesc. Iar Tom trebuie să ajungă acasă. Doamne, da.

― Bine, Tom. La revedere!

― Dinny îi iubeşte pe Lloyd Henreid şi pe Tom Cullen mai mult decât pe oricine altcineva. Tom Cullen este un om simplu, dar...

Angie se uită la tânără şi se întrerupse. Aceasta îl urmărea pe Tom cu atenţie şi părea să gândească intens.

― A sosit împreună cu un alt bărbat? se interesă ea.

― Cine? Tom? Nu... din câte ştiu eu, a venit singur-singurel, cam acum o săptămână şi jumătate. A fost împreună cu oamenii aceia din Free Zone, dar