― Şi nu a venit împreună cu un prostălău? Cu un surdomut?

― Un surdomut? Nu, sunt foarte sigură că a venit de unul singur. Dinny îl iubeşte extraordinar de mult.

Fata îl urmărea pe Tom cu privirea. Îi veni în minte o sticlă de Pepto-Bismol. O bucată de hârtie pe care fuseseră notate în fugă cuvintele: Nu avem nevoie de tine. Asta se petrecuse în Kansas, acum o mie de ani. Trăsese după ei. Ce bine ar fi fost să-i omoare, şi mai ales pe surdomut.

― Julie? Te simţi bine?

Julie Lawry nu-i răspunse. Se uita lung după Tom Cullen. După un timp, începu să zâmbească.

Muribundul deschise blocnotesul Permacover, desfăcu stiloul şi, după o scurtă pauză, începu să scrie.

Era straniu; dacă odinioară stiloul zbura pe hârtie, părând să acopere fiecare foaie din cap şi până la coadă printr-un proces de magie benignă, cuvintele se adunau acum anevoie, literele erau mari, şovăielnice şi risipite, ca şi cum ar fi ajuns din nou, printr-un proces de regresie provocat de o maşină a timpului, în primele zile ale şcolii primare.

În vremurile acelea, mama şi tatăl lui îi păstrau încă o urmă de dragoste. Amy nu ajunsese la perioada ei de înflorire, iar viitorul lui de Uluitor Grăsan din Ogunquit şi Posibil Homosexual nu fusese încă hotărât. Îşi amintea cum stătea la masa scăldată în soare din bucătărie, copiind încet, cuvânt cu cuvânt, una dintre cărţile cu Tom Swift într-un caiet Blue Horse – cotor din hârtie, linii albastre – cu un pahar de Cola alături. Auzea cuvintele maică-sii, venind din salon. Uneori discuta la telefon, alteori cu o vecină.

E pur şi simplu un copil gras, aşa zice doctorul. Slavă Domnului, nu are nimic la glande. Şi este atât de inteligent!

Urmărea cum cresc cuvintele, literă cu literă. Urmărea cum cresc propoziţiile, cuvânt cu cuvânt. Urmărea cum cresc alineatele, câte o cărămidă în marele edificiu întărit cu ziduri al limbii.

― Va fi cea mai grozavă invenţie a mea, spuse Tom, în vervă. Urmăreşte ce se întâmplă când scot placa afară, da’, Doamne fereşte, nu uita cumva să-ţi fereşti ochii!

Cărămizile limbii. O piatră, o frunză, o poartă nedescoperită. Cuvinte. Lumi. Magie. Viaţă şi nemurire. Putere.

Nu ştiu pe cine moşteneşte, Rita. Poate pe bunică-su. A fost pastor şi se spune că predicile lui erau dintre cele mai frumoase...

Urmărea cum literele deveneau tot mai corecte, pe măsură ce trecea vremea. Urmărea cum se leagă între ele, desenatul rămăsese în urmă, acum scria. Asambla gânduri şi fapte. Asta înseamnă de fapt lumea, gânduri şi fapte, nimic altceva. În cele din urmă îşi făcuse rost de o maşină de scris (dar atunci nu-i mai rămăsese mare lucru; Amy era la liceu, în National Honor Society, şefă de galerie, în cercul de teatru, în societăţile de dezbateri, zece pe linie, îşi scosese aparatul pentru îndreptat dinţii, iar cea mai bună prietenă a ei era Frannie Goldsmith... Cât despre grăsimea fratelui ei, nu dispăruse, deşi acum avea treisprezece ani şi începuse să folosească tot felul de cuvinte complicate, cum ar fi defensivă, şi începea să înţeleagă, cutremurat, ce e viaţa, ce este ea cu adevărat, un imens cazan al păgânilor, în care el, unicul misionar, fusese pus să fiarbă la foc mic). Maşina de scris îl ajută să dezlege restul. La început mergea încet, foarte încet, iar greşelile de dactilografiere îi provocau o ciudă greu de imaginat. Avea impresia că maşina se opune activ – dar parşiv – voinţei lui. Dar după ce se perfecţionase cât de cât, începu să priceapă ce era maşina de fapt, şi anume un fel de conductă magică între creierul său şi foaia albă de hârtie pe care se străduia s-o cucerească. La izbucnirea epidemiei de Supergripă, putea să bată mai mult de o sută de cuvinte pe minut şi era în sfârşit capabil să ţină pasul cu goana gândurilor lui şi să le cuprindă pe toate. Dar nu încetase niciodată cu totul să scrie şi de mână, aducându-şi aminte că Moby Dick fusese concepută astfel, la fel şi Litera stacojie, şi Paradisul pierdut.

După mulţi ani de exerciţiu ajunsese la stilul pe care Frannie îl descoperise în jurnalul lui – fără alineate, fără pauze între rânduri, fără niciun spaţiu liber pentru ochi. Era muncă – o trudă cumplită, care îi dădea dureri în mână —, dar o făcea cu dragoste. Folosise maşina cu plăcere şi cu recunoştinţă, dar din câte-şi amintea, păstrase întotdeauna lucrurile cele mai bune spre a fi scrise de mână.

Iar acum avea să dea expresie ultimelor clipe din viaţa lui în acelaşi fel.

Îşi ridică privirile şi văzu ulii dându-i roată încet, pe deasupra capului, ca într-o scenă dintr-un film cu Randolph Scott, văzut sâmbăta la matineu, sau dintr-un roman de Max Brand. Se gândi cum ar suna în roman: Harold văzu ulii cum dau roată pe cer, în aşteptare. Le aruncă o privire calmă şi, după o clipă, se aplecă din nou asupra jurnalului său.

Se aplecă din nou asupra jurnalului său.

La urmă, fusese silit să revină la literele răzleţe pe care fusese în stare să le producă la începuturi, cu mâini neîndemânatice. Îşi aducea aminte cu durere de bucătăria însorită, de paharul cu Cola rece şi de cărţile cu Tom Swift, vechi şi mirosind a mucegai. Acum, în sfârşit, gândi (şi scrise), ar fi putut să-i facă fericiţi pe mama şi pe tatăl său. Nu mai era gras. Şi, deşi din punct de vedere tehnic mai era încă virgin, era absolut convins că nu avea înclinaţii homosexuale.

Deschise gura şi croncăni: „Sunt cel mai bun din lume, mamă.”

Ajunsese la jumătatea paginii. Se uită la ceea ce aşternuse pe hârtie, apoi la piciorul lui sucit şi rupt. Rupt? Un cuvântul prea blând. Făcut zob. De cinci zile stătea