Cînd veni a treia oară, o invită înăuntru, Nela bănuind că va fi dusă la comandant. Dar nu o urcă sus, pe scări, unde erau birourile, ci o duse jos, la subsol, unde era arestul. Un plutonier-major, încălțat cu cizme de cauciuc și cu trupul acoperit cu un șorț tot de cauciuc, o introduse într-o celulă cu ciment pe jos, în care nu exista nici un fel de mobilă.

— Așază-te cu fața la mine și cu spatele la perete! îi ordonă plutonierul, după care începu să tușească dogit.

Nela se conformă. Apoi, plutonierul luă un furtun de cauciuc cu tulumbă de fier în capăt și porni asupra ei un jet de apă extrem de violent. Atîta de violent, încît Nela nu mai vedea nimic, avea impresia că i-au plesnit ochii în cap și că i-a crăpat pielea de pe față. Instinctiv se întoarse cu spatele, simțind cum, sub presiunea puternică a jetului de apă, bluza i s-a făcut ferfeniță. Apoi, jetul acționă încă un minut asupra capului, năucind-o, pînă cînd căzu jos și se ghemui într-un colț al încăperii, acoperindu-și fața cu mîinile.

— Ei, acuma te-ai răcorit? o întrebă plutonierul, oprind jetul de apă și deschizînd ușa. Poftim. Ești liberă, poți pleca la plimbare.

Nela încă nu se putea ridica, nu avea suficientă putere, alunecă pe cimentul ud. Plutonierul veni și o apucă de o mînă, ridicînd-o cu forța.

— Hai, mișcă, putoare ordinară! Servici ai?

Ea nu răspunse și se trezi în stradă. Deschise poșeta, scoase o oglindă și un pieptene și își aranja cît de cît părul. O femeie, care venea din spate, îi șopti din mers:

— Vedeți că aveți bluza ruptă.

— Mulțumesc, răspunse ea, zîmbind suav.

Ajunsă acasă, luă două somnifere și dormi douăsprezece ore, un somn agitat, cu coșmaruri, zvîrcoliri și gemete, îl visase pe Mitică spînzurat cu un lanț de creanga unui nuc, deasupra unui rîu cu apă galbenă. Cînd se trezi, era năucă, nu se putea ține pe picioare, avea cearcăne la ochi. Nu se putea duce la școală în halul în care arăta și rămase toată ziua în pat, citind. Tresărea la fiecare mișcare de pe culoar, în speranța că e Mitică. Nu intrase încă în panică, dar, fără el, se simțea derutată, dezechilibrată, singură și lipsită de sprijin.

A doua zi, deși nu se înzdrăvenise întrutotul, se duse la școală. În cancelarie, profesoarele o înconjurară, desfigurate de curiozitate.

— Ce-i cu doctorul?

— Care doctor? întrebă Nela, calmă.

— Doctorul Bostan.

— Ce-i cu el?

— L-au arestat.

— Habar n-am.

— Păi nu ești dumneata amanta lui?

Nela le privi atît de crunt încît acestea se retraseră imediat.

— E o confuzie, zise ea, rece.

După orele de curs, avu încă o ședință cu cei nouă superi. Ea îi anunță că încă nu a întocmit programul definitiv, dar în orice caz, peste o săptămînă vor începe orele de algebră, trigonometrie și fizică, urmînd ca în decursul unui an să parcurgă materia din clasele patru, cinci, șase, șapte și opt, iar în anul următor materiile din clasele a noua, a zecea, a unsprezecea și a douăsprezecea. Celelalte materii, adică limba și literatura română, istorie, geografie etc., vor fi parcurse în cadrul unor discuții libere, pornind de la referate pe care le vor pregăti pe rînd.

— Astăzi, zise Nela, aș vrea să discutăm cîteva subiecte alese la întîmplase. Dacă aveți vreo idee, spuneți.

După o pauză de un minut, Dudu Duduveche se ridică și propuse o discuție despre suflet.

— Adică ce vrei tu să discutăm despre suflet, Dudule? Despre partea morală a ființei umane?

— Nu, doamnă profesoară, aș vrea să știu ce este sufletul din punct de vedere științific. M-am uitat într-un dicționar și acolo nu se spune mai nimic despre asta.

— Care dicționar?

— Larousse.

— Și ce spunea acolo?

— Că sufletul e gîndirea intimă a omului, calitățile lui morale, bune sau rele. Din punct de vedere științific nu se spune nimic.

— Copii, zise Nela, sînteți de acord să discutăm despre suflet?

— Da, răspunseră ei.

— Bine. Dragii mei, sufletul este o expresie peiorativă, metaforică. Știți ce înseamnă peiorativ? Știți ce înseamnă o metaforă?

Știau toți, în afară de nepotul inspectorului-șef, care, în general, nu înțelegea nimic, fiind singurul care încerca să noteze totul, conștiincios.

— De fapt, continuă Nela, cînd vorbim despre suflet, ne gîndim la psihicul omului. filozofii de toate categoriile, orientările și nuanțele i-au dat tot felul de definiții. filozofii mistici și-au recunoscut incapacitatea de a-l înțelege. După ei, psihicul e o față necunoscută și supranaturală a ființei umane. Alți filozofi au crezut că e vorba de o flacără abstractă, de un foc invizibil, o emanație care suflă prin trupul uman ca un vînt, ca o respirație. Ce-o fi făcînd Mitică acum? se gîndea ea, vorbind absentă. L-or fi bătut? Se gîndește la mine? În general, definițiile filozofilor abundă de metafore și comparații ciudate. Psihicul ar fi, după unii, ca un salon de primire unde Conștiința este amfitrioana, adică cea care primește musafirii. Cine sînt musafirii? Inteligența, Atenția, Voința și Rațiunea. Ce face gazda și invitatele sale? Joacă teatru, intrînd fiecare pe rînd pe scenă, își spun rolul și se retrag în culise. Or să-l pună să-și ceară scuze, iar el n-o să fie în stare, precis. Iată o altă definiție și mai nostimă: psihicul, adică sufletul, este un lac plin de broaște, șerpi și pești, un fel de acvariu închis ermetic, în care broaștele, șerpii și peștii se vînzolesc tot timpul, încercînd să se devoreze unii pe alții. Psihicul a mai fost asemuit cu un cîmp pe care se află un număr imens de păsări, care ar fi ideile. Din cînd în cînd, păsările (adică ideile) zboară, își caută hrana sau se înmulțesc și se reîntorc. Totul e să nu se enerveze, să nu se bată cu ei, să nu-l schilodească, să nu-i rupă vreo mînă, degetele, coastele… Trebuie să vorbesc neapărat cu el, să-l liniștesc. Psihicul, copii, poate fi un disc imprimat cu toate amintirile noastre din trecut sau un