luptă, unde aveau să-şi găsească sfârşitul cei mai mulţi dintre ei. Ollie simţea că duce nişte prizonieri către plutonul de execuţie.

La poarta aerodromului North Weald, santinela a clătinat din cap când a aflat că un civil încerca să pătrundă cu camionul în bază. Soldatul s-a contrazis cu sergentul, apoi a dat un telefon înainte de a-l lăsa să intre pe poartă. Lui Ollie i-ar fi plăcut să creadă că i s-a permis accesul în bază pentru că participa la o misiune sau, şi mai bine, pentru că era un viitor pilot RAF. Ştia însă că fusese primit mai degrabă pentru că era nevoie de oameni care să descarce şi să încarce cuştile cu porumbei, una câte una. Santinela a inspectat camioneta lui Bertie, l-a perchiziţionat pe Ollie să se asigure că nu are vreo armă, şi în cele din urmă l-a lăsat înăuntru.

Camioanele au trecut pe lângă mai multe hangare şi apoi au cotit pe o pistă. Cu ochii măriţi de uimire, Ollie a văzut şiruri de avioane Spitfire care se odihneau pe pistă, ca nişte vulturi adormiţi. Aparatele verzi-albăstrui păreau incredibil de rapide. Trei elice. Alură aerodinamică. Cupolă de sticlă lucioasă. Insigne pictate pe cozi. Mitraliere străpungând aripile. Avioanele păreau turnate dintr-o singură piesă de metal, la mare distanţă de biplanorul lui făcut dintr-o ramă de lemn îmbrăcată în pânză ponosită. Ollie apucase să numere şaizeci de avioane înainte să-şi dea seama că rămăsese în urmă. A apăsat pedala de acceleraţie şi s-a alăturat convoiului care o cotise pe altă pistă.

S-au oprit în faţa unei escadrile de aparate Bristol Blenheim. Spre deosebire de Spitfire, bombardierele nu păreau construite pentru operaţiuni militare. Arătau mai degrabă ca un avion comercial modificat. Bot pătrăţos. Două motoare mari, câte unul pe fiecare aripă. Pe fuzelaj fusese prinsă cu şuruburi o turelă, o adăugire făcută în grabă. Cu toate că un Blenheim pălea în comparaţie cu Spitfire, lui Ollie i se părea că arăta totuşi ca un avion de temut, ceva special, pentru că putea fi folosit şi ca bombardier. În clipa aceea, era gata să zboare chiar şi într-un balon cu aer cald, doar ca să ajungă pilot RAF.

Ollie a parcat camioneta lângă celelalte camioane. S-a dat jos şi a început imediat să descarce porumbeii alături de soldaţi, cu gândul să arunce o privire în carlinga unui Blenheim. A aşezat cuştile sub burta avionului, care avea deschise larg trapele pentru bombe. S-a aplecat înăuntru ca să-i dea cuştile cu porumbei soldatului care le stivuia în coada avionului. A aruncat o privire înăuntru, la lumina soarelui ce răzbătea prin sticla turelei. Dotat pentru un echipaj de trei – pilot, copilot şi mitralior –, avionul părea mic pentru un bombardier. Carlinga înconjurată de pereţi de sticlă arăta ca o seră în miniatură, dar le oferea piloţilor o extraordinară perspectivă aeriană. Bordul era acoperit de zeci de comutatoare şi instrumente de zbor. Ollie, care se folosise în bătrânul lui biplan de un singur instrument, indicatorul de combustibil, s-a simţit brusc precum un pilot începător.

— Mişcă-ţi fundul! i-a strigat soldatul din avion. N-avem timp de pierdut.

Ollie s-a aplecat imediat să ia altă cuşcă. Împreună cu trei soldaţi, a cărat cuştile pe care ceilalţi le aşezau rânduri-rânduri în avioane, ca nişte zidari. De fiecare dată când urca o cuşcă în avion, îşi răsucea capul să mai arunce o privire în carlingă. O oră întreagă au mutat porumbeii în câteva bombardiere.

Când au terminat de descărcat şi ultimul camion, un soldat – un bărbat corpolent care mergea cam împiedicat – a fost cât pe ce să cadă. A reuşit să se redreseze la câţiva centimetri de pământ. Porumbeii au început să se agite.

— Prost mai eşti, Angus, a râs unul dintre soldaţi.

— Nu sunt, a răspuns Angus, aşezându-şi mai bine cuştile în braţe.

Ollie i-a auzit pe soldaţi făcând haz pe seama lui Angus, care ridica panoul din spate al camionului.

— Să-l fi văzut pe Angus la hulubării, le-a spus soldatul camarazilor săi. Tăntălăul ăsta umflat a răsturnat o stivă de cuşti şi unul dintre porumbei a scăpat.

Ollie s-a apropiat încet de ei.

Angus s-a încruntat.

— Dar l-am prins.

Soldatul a izbucnit în râs!

— Ai luat o altă pasăre din cuib şi i-ai legat un tub.

— Nu-i adevărat, a ripostat Angus. Stătea pe o poliţă. Nici măcar n-a încercat să zboare când am pus mâna pe ea.

Ollie a încremenit.

— Cum arăta?

Angus a întors capul surprins.

— Cum arăta? a repetat Ollie.

— Ciudată, a spus Angus. Parcă o împroşcase cineva cu vopsea verde.

Ollie a simţit cum i se zbârleşte părul pe ceafă.

— Ducesa!

— Cine?

— Ai luat o pasăre care nu făcea parte din misiunea asta.

— Ai dat-o-n bară, Angus, a spus un soldat.

— E doar o pasăre, s-a apărat Angus.

— Porumbel, l-a corectat Ollie, apropiindu-se de el. Porumbelul preferat al lui Susan. Unde l-ai pus?

Angus a arătat spre un Blenheim aflat la capătul şirului.

Ollie a pornit imediat spre avion, când a simţit că-l înşfacă cineva de braţ.

— Nu te duci nicăieri, i-a ordonat sergentul.

I s-a urcat sângele la cap. S-a dus spre sergent.

— Atunci să meargă acolo unul din oamenii dumneavoastră.

Gradatul l-a strâns şi mai tare.

— N-o să ne apucăm acum să descărcăm avionul pentru o pasăre.

Ollie s-a uitat la Angus.

— Avea cumva pe gât pene care făceau ape verzi şi purpurii, de parcă lucea în întuneric?

Angus a încuviinţat.

Sergentul i-a dat drumul la braţ lui Ollie.

— N-avem timp.

— Comandantul n-o să fie prea încântat când o să audă că aţi luat animalul de companie al cuiva, a spus Ollie.

Sergentul şi-a trecut mâna peste faţă.

— Înţeleg că bunicul lui Susan este prieten cu un vicemareşal. Numele lui parcă începe cu P.

— Vicemareşalul Park?

—