― Eu nu l-am trădat niciodată în inima mea, răspunse ea cu tristeţe în glas.

― Ba chiar în inimă l-ai trădat! Harold se strădui să-şi compună o figură cât mai sinceră, deşi de fapt calcula distanţa. Avea să tragă cel mult două focuri, iar pistolul, se ştie bine, este o armă cu precizie mică. Bănuiesc că şi el ştie asta.

― Are nevoie de mine, iar eu am nevoie de el. Tu n-ai mers niciodată până la capăt, Harold. Dacă am fi continuat, poate că... poate că te-aş fi lăsat să-mi faci ceva. Adică fleacul acela. Şi astfel aş fi distrus totul. N-am mai putut să risc după acel sacrificiu, după atâta vărsare de sânge şi nenorocire. Ne-am vândut sufletele împreună, Harold, dar dintr-al meu mi-a rămas destul ca să pretind preţul întreg.

― Îţi dau eu ţie preţ întreg, răspunse Harold, reuşind să se ridice în genunchi. Soarele era orbitor. Ameţeala îl cuprinse în braţele ei brutale şi-i dereglă total simţul echilibrului. I se păru că aude un urlet – o voce – protestând surprinsă. Apăsă pe trăgaci. Împuşcătura stârni ecouri, se izbi de nenumăratele feţe ale stâncilor, spărgându-se în nenumărate reverberaţii tot mai stinse. Figura Nadinei exprima o surpriză de-a dreptul comică.

Într-un soi de triumf turmentat, Harold gândi: Nu m-a crezut în stare de asta! Din cauza şocului, gura femeii rămăsese deschisă în formă de O. Avea ochii larg căscaţi. Degetele i se încordaseră şi le ridicase în sus, ca şi cum ar fi fost pe cale să interpreteze la pian cine ştie ce melodie stranie. Momentul era atât de dulce, încât, savurându-l, pierdu câteva secunde până să înţeleagă că-şi ratase ţinta. Când reveni la realitate, îşi coborî din nou pistolul şi, susţinându-şi mâna dreaptă cu stânga, încercă să ţintească.

― Harold! Nu! Nu poţi să faci una ca asta!

Nu pot? E un fleac să apăs pe trăgaci. Sigur că pot.

Nadine era prea şocată ca să fie în stare să se mişte, iar când cătarea pistolului ajunse în dreptul gâtului ei, avu certitudinea că aşa era menit să se sfârşească, într-o revărsare scurtă de violenţă fără sens.

Capul femeii, fixat în cătare.

Dar când să apese trăgaciul, se petrecură două lucruri. Transpiraţia îi intră în ochi şi văzu dublu. Apoi începu să alunece. Mai târziu îşi spuse că malul şubred se prăbuşise, sau poate cedase piciorul rănit, sau amândouă simultan. Poate chiar asta se întâmplase în realitate. Dar rămânea senzaţia că... fusese împins, iar în lungile nopţi de atunci şi până acum, nu reuşise să se convingă de contrariu. Ziua, Harold era raţional cu încăpăţânare şi până la capăt, noaptea, în schimb, în suflet i se strecura convingerea oribilă că însuşi Omul Întunecat intervenise şi-i zădărnicise intenţia. Glonţul cu care ţintise scobitura gâtului se pierduse undeva pe cerul albastru şi indiferent. Harold se prăbuşi şi se rostogoli din nou până la copacul mort, cu piciorul drept răsucindu-se şi încovoindu-se, provocându-i dureri insuportabile.

Se lovise de copac şi leşinase. După ce-şi reveni, soarele apusese, iar luna, aproape plină, lumina solemn prăpastia. Nadine dispăruse.

Îşi petrecu cea dintâi noapte într-un delir de spaimă, convins că nu va fi în stare să se caţăre până sus şi că va muri acolo, în genune. În zori prinse totuşi să se caţăre din nou, chinuit de dureri şi năduşind.

Începu pe la ora 7, cam la vremea când camionul cel mare şi portocaliu al Comitetului pentru Înhumări pleca din depoul de autobuze din Boulder. Iar parapetul îl prinse cu mâna însângerată şi plină de băşici la ora 5 după-amiază. Văzând că motocicleta lui se mai afla acolo, aproape plânse de uşurare. Scotoci în grabă nebună după nişte conserve şi aparatul de desfăcut din portbagaj, deschise o cutie şi înfulecă pe nemestecate nişte carne tocată de vacă. Dar avea gust rău şi, după multe icneli, o vărsă.

Începu să înţeleagă că se află în preajma morţii; se lăsă lângă motocicletă şi plânse, cu piciorul rănit sub el. După aceea reuşi să doarmă puţin.

A doua zi o ploaie năprasnică îl udă până la piele, făcându-l să tremure de frig. Piciorul începuse să pută a cangrenă şi se strădui să-şi ferească arma de umezeală, acoperind-o cu trupul său. În seara respectivă începuse să scrie în caietul Permacover, descoperind pentru prima oară că scrisul lui suferea o regresie. Îi veni în minte o povestire de Daniel Kayes, Flori pentru Algernon. Un grup de oameni de ştiinţă reuşea cumva să-l transforme pe un om de serviciu retardat mintal într-un geniu... dar numai pentru o vreme. După care bietul om începea din nou să-şi piardă darul. Oare cum îl chema pe tip? Charley şi nu mai ştiu cum, corect? Desigur, pentru că aşa s-a chemat şi filmul pe care l-au făcut după povestire. Charley. Un film destul de bun. Nu la fel de bun ca povestirea, pentru că-l umpluseră cu tot felul de tâmpenii psihedelice la modă prin anii şaizeci, din câte-şi amintea, totuşi era bun. Harold mergea adesea la cinema şi văzuse multe alte filme pe aparatul video al familiei. Asta pe când lumea era ceea ce Pentagonul ar fi denumit citat o alternativă viabilă, închei citatul. De cele mai multe ori se uita singur la ele.

Scrise în caietul său, cuvintele alcătuindu-se cu greu din literele răzleţe:

Oare au murit toţi, mă întreb? Cei din comitet? Dacă-i aşa, îmi pare rău. Am căzut în greşeală. Asta-i o scuză destul de slabă pentru faptele mele, dar mă jur, din câte ştiu eu despre lucrurile astea, este singura scuză care are greutate. Omul Întunecat este tot atât de real ca Supergripa, tot atât de real ca bombele atomice care pândesc nemişcate în silozurile lor căptuşite cu plumb. Iar când vine sfârşitul şi se dovedeşte că este oribil, aşa cum oamenii cei