Harold citi ceea ce scrisese şi-şi trecu mâna slăbită şi tremurătoare peste frunte. Nu era o scuză valabilă; dimpotrivă, una proastă. Oricât de tare te-ai fi străduit să-i dai o faţă, tot puţea. Cine-ar fi citit acest fragment după ce parcursese jurnalul, l-ar fi considerat un ipocrit absolut. Se crezuse prinţul anarhiei, dar Omul Întunecat văzuse prin el şi îl redusese, fără efort, la un sac tremurător de oase murind de moarte rea, la marginea drumului. Piciorul i se umflase ca o cameră de maşină, mirosea ca o banană răscoaptă, iar el stătea aici, încercând să definească raţional inexprimabilul, cu uliii executând cercuri şi picaje pe curenţii de aer. Căzuse victimă propriei lui adolescenţe prelungite, iată adevărul simplu şi curat. Se lăsase otrăvit de propriile-i viziuni letale.

Murind, simţea că-şi câştigase puţină normalitate psihică şi poate şi puţină demnitate. Nu-şi dorea să strice aceste lucruri cu scuzele meschine care aveau să iasă şchiopătând în cârje din pagină.

― Aş fi putut să fiu cineva la Boulder, îşi spuse el calm, iar adevărul simplu şi teribil al acestei afirmaţii i-ar fi stors lacrimi, dacă n-ar fi fost atât de obosit şi de deshidratat. Se uită lung la literele risipite pe pagină şi apoi la Colt. Deodată dori să se termine cu toate şi se strădui să hotărască cel mai simplu şi mai natural fel de a-şi pune capăt vieţii. I se părea acum mai important ca niciodată să scrie un mesaj pe care să-l găsească cine l-o găsi, peste un an sau peste zece.

Apucă stiloul. Se gândi. Scrise:

Îmi cer iertare pentru distrugerile pe care le-am făcut, dar nu neg că le-am comis din propria mea voinţă liberă. Pe tezele de la şcoală, m-am semnat întotdeauna Harold Emery Lauder. Mi-am semnat manuscrisele – biete texte, aşa cum erau ele – în acelaşi fel. Ba odată, aşa să-mi ajute Domnul, l-am scris pe acoperişul unui hambar în litere mari de câte un metru. Vreau să semnez aici cu numele care mi-a fost dat în Boulder. Atunci nu l-am putut accepta, dar acum o fac cu dragă inimă.

Voi muri în deplinătatea facultăţilor mele mintale.

Scriind ordonat până la capătul foii, adăugă semnătura: Hawk.

Puse carnetul Permacover în portbagajul motocicletei. Răsuci capacul stiloului şi-l prinse la buzunar. Îşi introduse ţeava Coltului în gură şi-şi ridică privirile spre cerul albastru. Îşi aminti de un joc pe care-l jucau când erau mici, din pricina căruia ceilalţi îl necăjeau, pentru că nu era niciodată în stare să-l ducă până la capăt. Pe unul dintre drumurile mărginaşe era o groapă adâncă de nisip, de pe marginea căreia te aruncai, aşteptai o veşnicie, parcă, să atingi nisipul, te rostogoleai de nenumărate ori şi urcai din nou, ca s-o iei de la capăt.

Toţi cu excepţia lui Harold. El rămânea la buza gropii şi striga, Unu... Doi... Trei! la fel ca toţi ceilalţi, dar formula magică nu funcţiona niciodată. Picioarele lui rămâneau încremenite pe loc. Nu se putea hotărî să sară. Uneori, ceilalţi îl alungau acasă, strigând în urma lui şi poreclindu-l Harold Panseluţă.

Îi trecu prin minte: Dacă aş fi avut curajul să sar măcar o dată... numai o dată... poate nu m-aş afla aici. Oricum, urma alege.

Gândi: Unu... Doi... TREI!

Apăsă pe trăgaci.

Arma se declanşă.

Harold tresări pentru ultima oară.

La vest de Las Vegas se află Emigrant Valley, iar în noaptea respectivă, în mijlocul acelei sălbăticii ardea un foc mic. Alături stătea morocănos Randall Flagg, frigând un iepure. Îl întorcea pe grătarul improvizat, urmărind cum sfârâie şi răspândeşte stropi de grăsime în flăcări. Vântul bătea uşor şi risipea mirosul apetisant în deşert, ceea ce atrăsese lupii. Opriţi pe cea de-a doua înălţime ce se vedea din locul unde poposise el, fiarele urlau la luna plină. Din când în când, Flagg le arunca o privire şi atunci doi sau trei se încăierau, muşcând, înşfăcând şi lovind cu puternicele lor picioare dindărăt, până când cel mai slab era alungat. Apoi ceilalţi se puneau din nou pe urlat, cu boturile ridicate spre luna umflată şi roşiatică.

Dar lupii îl plictiseau acum.

Purta jeanşii, cizmele ponosite şi haina lui din blană de oaie, cu cele două insigne prinse de buzunarele de la piept: zâmbăreţul şi CE MAI FACI, PORCIA TA? Din timp în timp, briza nopţii îi ridica gulerul.

Nu-i plăcea cum merg lucrurile.

Vântul aducea cu sine semne rele, prevestiri negre, ca liliecii fluturând prin podul înalt al unui hambar pustiu. Bătrâna murise, şi la început el socotise că e bine. Pentru că se temuse de bătrână, cu toate că nu ar fi avut de ce. Murise, iar el îi spusese Daynei Jurgens că murise fiind în comă... dar oare aşa să fi fost? Acum nu mai era atât de sigur.

Vorbise oare, înainte să se sfârşească? Şi dacă da, ce anume spusese?

Ce plănuiau ei?

Flagg dobândise un soi de al treilea ochi. Era la fel ca şi cu putinţa de a levita, adică erau nişte lucruri pe care le putea face şi le acceptase, dar a căror natură n-o înţelegea. Era în stare să-şi trimită oriunde acest al treilea ochi şi să vadă cu el... aproape oricând. Uneori însă, în chip misterios, ochiul lui rămânea orb. Reuşise să vadă încăperea unde murise bătrâna şi pe cei din jurul ei, afectaţi încă de mica surpriză pe care le-o pregătiseră Harold şi Nadine... apoi imaginea se estompase şi se trezise din nou în deşert, înfăşurat în pătura lui, privind spre înălţimi, fără să distingă decât Cassiopeea în jilţul ei înstelat. Iar o voce dinlăuntrul lui spuse: S-a dus. Au aşteptat