ce şi ultima picătură din viaţa ei trecută i se scursese din trup. Femeia care se ocupase de copiii dintr-o şcoală din New England avea să dispară pentru totdeauna.

La cât ghinion avea, putea fi sigură că vocea aceea discretă, care o tulbura atât de tare, avea să fie ultima bucăţică din vechea Nadine, care va dispărea. Până la urmă, fireşte, va veni şi rândul ei.

Merse tot mai departe, pe măsură ce după-amiaza se scurgea. Stropi de transpiraţie i se scurgeau pe obraji. În punctul unde asfaltul şoselei se îngâna cu cerul albastru-deschis, aerul vibra strălucitor, ca argintul-viu. Îşi descheie bluza uşoară şi o scoase, rămânând doar în sutienul din bumbac alb. Arsuri de la soare? Ce dacă? Cinstit vorbind, nici nu-mi pasă.

Spre amurg, pielea ei căpătase o teribilă nuanţă roşiatică, aproape purpurie în dreptul zonei înălţate a claviculelor. Răceala nopţii sosi pe neaşteptate, înfiorând-o şi aducându-i aminte că-şi lăsase cele necesare înnoptării la motoretă.

Se uită în jur, nesigură, văzând maşini din loc în loc, unele îngropate sub dune de nisip până la ornamentaţiile de pe capote. Gândul de a se adăposti într-unul dintre aceste morminte îi făcu rău... chiar mai rău decât chinuitoarele arsuri.

Delirez, îi trecu prin minte.

Nu că asta ar mai fi avut vreo însemnătate. Decise că e mai bine să meargă toată noaptea, decât să doarmă într-o maşină. Ce bine ar fi fost să se afle tot în Midwest. Acolo ar fi găsit un hambar, o căpiţă de fân, un câmp cu trifoi. Un loc curat şi moale. Aici nu era decât şoseaua, nisip şi solul compact al deşertului.

Îşi îndepărtă părul lung de pe faţă şi se gândi că ar fi fost mult mai bine să fi murit.

Soarele coborâse acum dincolo de orizont, iar lumina zilei şi întunericul ajunseseră la momentul de echilibru perfect. Vântul care îi mângâia obrajii era extrem de rece. Se uită în jur cu teamă.

Se făcuse prea rece.

Măgurile se transformaseră în nişte monoliţi întunecaţi. Dunele de nisip păreau nişte coloşi răsturnaţi, ameninţători. Până şi smocurile de fire ascuţite de saguaro îi sugerau degetele scheletice şi acuzatoare ale celor morţi, ieşind afară prin nisip din mormintele lor puţin adânci.

Deasupra capului, roata cosmică a cerului.

Îşi aminti un fragment de vers dintr-un cântec al lui Bob Dylan, cuvinte reci şi deloc încurajatoare: Hăituit ca un crocodil... prădat în lanul de porumb...

Pentru ca apoi să-i vină în minte imediat un cântec de-al formaţiei Eagles, de-a dreptul înspăimântător: Şi diseară aş vrea să dorm cu tine în deşert... cu un milion de stele în jur...

Pe neaşteptate, simţi că este lângă ea.

Simţi asta chiar înainte ca el să-i vorbească.

― Nadine.

Vocea lui plăcută, venind din întunericul profund. Nespus de plăcută, teama care o învăluia din toate părţile, dându-i sentimentul că ajunsese acasă.

― Nadine, Nadine... cât îmi place s-o iubesc pe Nadine.

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu el, aşa cum ştiuse mereu că se va întâmpla într-o bună zi, în chipul cel mai simplu şi firesc. Stătea pe capota motorului unui Chevrolet sedan vechi (oare se aflase acolo şi acum o clipă? nu era sigură, dar avea impresia că nu), cu picioarele încrucişate, cu mâinile sprijinite uşor de genunchii jeanşilor lui spălăciţi. O privea şi-i zâmbea blând. Dar privirea lui nu era câtuşi de puţin blândă. Se vedea în ochii lui că omul acesta nu avea nimic de-a face cu blândeţea. I se ghicea în ochi o veselie neagră care dansa acolo ca picioarele unui bărbat sub care tocmai s-a căscat trapa de pe platforma spânzurătorii.

― Hello, spuse ea. Iată-mă.

― Da, ai ajuns, în sfârşit. Aşa cum mi s-a promis.

Zâmbetul lui se lăţi pe toată faţa şi el îşi întinse mâinile spre ea. Când îl atinse, Nadine simţi o căldură dogoritoare. Căldura venea de la el, ca de la o sobă de teracotă plină de lemne. Mâinile lui netede, fără amprente, alunecară în jurul încheieturilor femeii... şi apoi o apucară strâns, ca nişte cătuşe.

― O, Nadine, şopti, aplecându-se s-o sărute.

Ea-şi întoarse puţin capul, privind focul rece al stelelor, iar sărutul o prinse nu pe buze, ci în golul de sub falcă. Nu se lăsă păcălit. Nadine simţi pe pielea ei curba zâmbetului său batjocoritor.

Mă revoltă, se gândi.

Dar scârba ei era doar un înveliş solzos acoperind ceva şi mai rău – o dorinţă străveche şi ascunsă, ca un coş copt de mult, dar care îşi scoate de-abia acum capul, gata să scuipe fluidul din el cu zgomot, dulceaţa de mult închegată în el. Mâinile bărbatului, alunecându-i pe spate, i se păreau mai fierbinţi decât arsura soarelui. Se lipi de el şi, deodată, şaua subţire dintre picioarele ei îi păru mai plină, mai grea, mai moale, mai conştientă de sine. Cusătura pantalonilor ei o irita într-un mod delicat obscen care o împingea să se scarpine, să scape o dată pentru totdeauna de mâncărime.

― Spune-mi un lucru, îl rugă ea.

― Orice.

― Ai spus „aşa cum mi s-a promis”. Cine m-a promis pe mine ţie? Şi de ce eu? Şi cum te numeşti? Nici măcar asta nu ştiu. Te cunosc de când mă ştiu, dar numele tău încă nu l-am aflat.

― Poţi să-mi spui Richard. Ăsta e numele meu adevărat. Aşa să-mi spui.

― Ăsta-i numele tău adevărat? Richard? întrebă ea plină de îndoieli, iar el chicoti la încheietura gâtului, făcând-o să se înfioare de silă şi de dorinţă. Şi cine m-a promis?

― Nadine, am uitat. Haide.

Se lăsă să alunece de pe capota maşinii, strângând-o în continuare de mâini, iar ea fu la un pas să se smulgă din strânsoarea lui şi s-o rupă la fugă... dar la ce bun? Ar fi urmărit-o, ar fi prins-o şi ar fi violat-o.

― Luna, spuse el, e lună plină. La fel ca mine.

Îi conduse mâna până pe materialul neted şi tocit al jeanşilor de sub pântece, unde mâna ei întâlni un lucru teribil, pulsând cu o viaţă proprie, sub răceala fermoarului.

― Nu, murmură ea.

Încercă să-şi elibereze mâna, gândindu-se cât de departe era această noapte de cealaltă, în care se aflase sub influenţa nebuniei şi a lunii, cât de îngrozitor de departe. Ajunsese acum la celălalt capăt al curcubeului timpului.

Îi ţinea mâna lipită de el.

― Haide să plecăm în deşert şi să