― Nu!

― Este prea târziu să mai spui nu, draga mea.

Porniră împreună. Ajunseră în dreptul unui aşternut strâns, lângă oasele înnegrite ale unui foc de tabără, sub oasele de argint ale lunii.

O făcu să se întindă la pământ.

― Prea bine, spuse el, gâfâind. Prea bine, atunci.

Degetele lui desfăcură catarama centurii, apoi nasturele şi fermoarul.

Ea văzu atunci ce o aşteaptă şi începu să ţipe.

La auzul sunetului strident, Omul Întunecat rânji obscen în noapte, sub lumina buhăită şi brânzoasă a lunii.

Nadine scotea ţipăt după ţipăt, încercând să se târască tot mai departe, dar el reuşi s-o prindă. Atunci ea îşi strânse picioarele cu toată forţa, şi când una dintre mâinile lui lipsite de identitate i se insinuă între pulpe îndepărtându-le cu uşurinţa cu care desparţi apele, ea se gândi: Mă voi uita în sus... mă voi uita la lună... n-am să simt nimic şi se va termina... se va termina... nu voi simţi nimic...

Dar când răceala lui de moarte o pătrunse, urletul ţâşni din ea cu putere şi se zbătu, dar era o luptă zadarnică. Bărbatul îşi croi drum în trupul său cu o forţă brutală, invadând-o şi distrugând tot ce-i stătea în cale; sângele rece i se scurse pe coapse şi simţi că pătrunsese în ea până la uter; focul rece şi argintiu al lunii îi venea în ochi, iar când el ajunse la orgasm focul era ca fierul topit, ca fonta topită, ca alama topită şi ajunse şi ea la clipa de extaz, cunoscu o plăcere incredibilă, teamă şi groază, trecu prin porţile de fontă şi de alamă în tărâmul deşert al nebuniei, alungată, suflată prin ele ca o frunză, de mugetul hohotelor lui de râs; urmări cum i se topesc trăsăturile feţei, iar acum deasupra ei apăruse, la foarte mică distanţă, faţa păroasă a unui demon cu lămpi galbene şi strălucitoare în locul ochilor, ferestre dincolo de care se ghicea iadul, cu toate acestea în ele mai licărea şi acum acea sinistră voie bună; ochi ce pândiseră uliţele strâmbe ale celor o mie de oraşe tenebroase ale nopţii; ochii se căscau, luceau, pentru ca apoi să capete un aer idiot. O luă de la capăt... şi încă o dată... şi încă o dată. Ai fi zis că nu se va termina niciodată. Rece. Era rece ca moartea. Şi bătrân. Mai bătrân decât omenirea, mai bătrân decât pământul. O umplea iar şi iar cu râsul lui dement, plin de duhurile nopţii. Pământ. Lumină. O dată. Şi încă o dată. Pentru ca ultimul ei strigăt să fie luat de vântul deşertului şi dus în cele mai tainice unghere ale nopţii, acolo unde o mie de arme îşi aşteptau noul proprietar să vină şi să le revendice. Cap păros de demon, cu limba atârnând, despicată în două. Respiraţia lui moartă cădea asupra feţei. Se afla pe tărâmul nebuniei. Porţile din fier se închiseseră. Luna!...

Luna stătea să apună.

Flagg mai prinsese un iepure, apucase micuţul animal tremurând cu mâinile goale şi-i frânsese gâtul. Aprinsese un foc nou peste oasele celui vechi şi acum iepurele se frigea, răspândind valuri de arome. Nu mai apăruseră lupii. În seara asta rămăseseră la distanţă – după cum se şi cuvenea. În definitiv, era noaptea cununiei lui, iar fiinţa ameţită şi apatică care zăcea de cealaltă parte a focului era chiar sfioasa lui mireasă.

Se aplecă deasupra ei şi-i ridică mâna din poală. Când îi dădu drumul, mâna rămase inertă, la gura femeii. Cercetă fenomenul câteva clipe, apoi îi luă mâna şi i-o puse la loc, în poală. Ajunse acolo, degetele începură să i se mişte apatic, ca nişte şerpi pe moarte. Apropie două degete de ochii ei, dar Nadine nu clipi. Continua să privească în gol.

Era sincer mirat.

Oare ce-i făcuse?

Nu reuşea să-şi aducă aminte.

Şi nici nu avea vreo importanţă. Chiar dacă era în stare de prostraţie, ce conta? Era un incubator perfect. Avea să-i poarte fiul în pântece, să-l nască, iar după ce-şi îndeplinea datoria, putea să moară. De fapt, asta fusese menirea ei.

Iepurele era fript. Îl rupse în două. Fragmentă partea ei în bucăţi mici, aşa cum pregăteşti mâncarea pentru copii. Începu s-o hrănească, întinzându-i, rând pe rând, câte-o bucăţică. Pe jumătate mestecate, câteva bucăţele îi căzură din gură, dar mâncă aproape totul. Dacă rămânea în starea asta, va avea nevoie de o supraveghetoare. Jenny Engstrom, poate.

― Foarte bine, draga mea, îi spuse el blând.

Ea continua să se uite, indiferentă, la lună. Flagg îi zâmbi liniştit şi începu cina festivă.

Amorul îi făcea întotdeauna foame.

Se trezi spre sfârşitul nopţii şi se ridică în aşternut, tulburat şi speriat... speriat în felul instinctiv şi inconştient în care se sperie un animal de pradă care simte că şi el la rândul său poate să fie vânat.

Oare fusese un vis? O viziune?...

Cei de dincolo sosesc.

Speriat, încercă să înţeleagă gândul, să-l fixeze într-un context. Nu reuşi. Atârna deasupra capului său, ca o vrăjitorie.

Acum sunt şi mai aproape.

Cine? Cine era mai aproape acum?

Vântul nopţii şoptea lângă el, aducându-i parcă un parfum. Cineva vine şi...

Cineva pleacă.

În timp ce el dormea, cineva trecuse pe lângă tabăra lui, spre est. Cel de al treilea, pe care nu-l cunoştea? Era lună plină. Scăpase cel de-al treilea? Gândul îl umplu de panică.

Bine, dar cine vine?

Se uită la Nadine. Aceasta dormea ghemuită strâns, în poziţie de fetus, poziţie pe care urma s-o ia şi fiul lui în pântecele ei, peste doar câteva luni.

Vor mai fi aceste luni?

Din nou avu sentimentul că lucrurile încep să se destrame, începând de la margini. Se culcă la loc, convins că în noaptea aceea n-avea să mai doarmă. Şi totuşi adormi. Iar a doua zi de dimineaţă, când îşi făcu apariţia în Vegas, zâmbea din nou şi aproape uitase de panica ce-l cuprinsese cu o noapte în urmă. Nadine stătea docilă pe bancheta din faţă a maşinii, alături de el, ca o păpuşă mare cu o sămânţă ascunsă cu grijă în pântece.

Se duse la Grand, unde află ce se întâmplase în timp ce el dormea. Văzu licărul nou, prudent şi întrebător, din privirile celorlalţi şi simţi încă o dată fiorul de spaimă, atingându-l uşor, ca