Pe la ora la care Nadine Cross începea să înţeleagă anumite lucruri care ar fi trebuit, poate, să fie de la sine înţelese, Lloyd Henreid stătea singur în Cub Bar, dându-şi o pasienţă Big Clock şi trişând. Îşi ieşise din fire. În ziua aceea se petrecuse o explozie la Indian Springs, un mort şi trei răniţi, dintre care unul avea să moară, probabil, din cauza gravităţii arsurilor. Nu aveau pe nimeni la Vegas care să se priceapă să trateze asemenea răni.

Carl Hough adusese ştirea. Era supărat până la Dumnezeu şi nici nu era genul de om pe care să-ţi permiţi să nu-l iei în serios, înainte de epidemie fusese pilot la Ozark Airlines, era un fost Marine, şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l facă praf pe Lloyd cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi prepara un daiquiri. După cum se lăuda el însuşi, Carl omorâse mai mulţi tipi în cursul carierei lui îndelungate şi foarte variate, iar Lloyd nu vedea de ce nu i-ar da crezare. Nu că lui Lloyd i-ar fi fost teamă de Carl Hough; pilotul era mare şi solid, dar se ferea de Momâia Ambulantă ca toţi ceilalţi din vest, iar Lloyd purta o amuletă primită de la Flagg. În schimb era unul dintre piloţii lor şi, din cauza asta, trebuia tratat cu diplomaţie. Şi, oricât ar părea de ciudat, Lloyd era destul de diplomat. Trecutul lui era simplu, dar teribil: petrecuse mai multe săptămâni cu un nebun purtând numele de Poke Freeman şi reuşise să supravieţuiască întregii poveşti. Mai petrecuse câteva luni alături de Randall Flagg şi nu numai că trăgea aer în piept, dar rămăsese în toate minţile.

Carl apăruse cam pe la ora 2, în 12 septembrie, cu casca de motociclist sub braţ. Avea o arsură urâtă pe obrazul stâng şi băşici pe o mână. Fusese un incendiu. Dar nu atât de rău pe cât ar fi putut fi. Explodase o cisternă cu combustibil, care răspândise petrol arzând peste toată pista.

― Foarte bine, spusese Lloyd. Îl voi informa pe cel mare. Răniţii au fost duşi la spital?

― Mda, acolo sunt. După părerea mea, Freddy Campanari nu apucă apusul soarelui. Cu alte cuvinte, nu mai rămân decât doi piloţi, eu şi Andy. Să-i spui asta, şi vreau să-i mai comunici ceva, când se întoarce. Vreau ca împuţitul de Trashcan Man să dispară. Ăsta-i preţul pe care-l pretind ca să rămân.

Lloyd îl măsură pe Carl Hough.

― Chiar aşa?

― Ai înţeles foarte bine.

― Păi, uite ce este, Carl, îi spuse Lloyd. Nu pot să transmit mesajul. Dacă ai chef să-i dai lui ordine, va trebui s-o faci personal.

Carl păru deodată tulburat şi puţin speriat. Frica producea un efect straniu pe figura lui dură.

― Mda, înţeleg punctul tău de vedere. Dar sunt obosit şi dat peste cap, Lloyd. Obrazul mă doare ca naiba. Nu aveam de gând să-mi vărs nervii pe tine.

― E-n regulă, omule. De asta mă aflu eu aici.

Uneori ar fi preferat să nu fie aşa. Deja îl durea foarte tare capul.

― Dar omul acela trebuie să plece, insistă Carl. Dacă va trebui să i-o spun eu, am s-o fac. Ştiu că poartă o piatră din aceea neagră. Presupun că este în relaţii nemaipomenite cu omul înalt. Dar uite ce este, ascultă-mă. Carl se aşeză şi-şi puse casca pe o masă de bacara. Trash este vinovat de izbucnirea incendiului. Pe Dumnezeul meu, cum crezi că ne vom ridica de la sol cu avioanele alea dacă tocmai unul dintre oamenii barosanului le dă foc piloţilor!

Mulţi dintre cei care treceau prin recepţia Grandului aruncau priviri neliniştite spre masa la care stăteau Lloyd şi Carl.

― Nu mai vorbi aşa de tare, Carl.

― Okay. Dar ai înţeles care-i problema, nu?

― Eşti absolut sigur că Trash a făcut-o?

― Ascultă-mă, spuse Carl, aplecându-se, se afla în garaj. Bine? A stat acolo foarte multă vreme. L-au văzut foarte mulţi, nu numai eu.

― Credeam că e plecat pe undeva. În deşert. Înţelegi, căutând tot felul de lucruri.

― Păi, vezi bine, s-a întors! Tractorul acela cu şenile cu care iese el în deşert era plin cu tot felul de lucruri. Dumnezeu ştie de pe unde le adună, eu nu. Oricum, în timpul pauzei de cafea, a venit şi el să discute cu băieţii. Îl ştii cum este. Pentru el, armele sunt ca dulciurile pentru un copil.

― Mda.

― Ultimul lucru pe care ni l-a arătat a fost un fitil incendiar. Tragi de vârf şi se iscă o mică flacără de fosfor. Apoi nimic, timp de o jumătate de oră sau patruzeci de minute, funcţie de dimensiunea fitilului, corect? Ai înţeles? Apoi se stârneşte un foc îngrozitor. Mic, dar teribil de puternic.

― Mda.

― Foarte bine. Prin urmare, Trashy ne arăta jucărelele alea – altfel încântat peste măsură – iar Freddy Campanari îi zice: „Hei, cine se joacă cu focul face pipi în pat, Trash.” Atunci Steve Tobin – îl cunoşti, e comic ca o cârjă de cauciuc – zice: „Băieţi, aţi face bine să ascundeţi chibriturile, Trashy s-a întors în oraş.” Atunci Trash s-a purtat foarte ciudat. A aruncat o privire jur-împrejur şi a mormăit ceva în surdină. Eu stăteam chiar lângă el şi mi s-a părut că zice cam aşa: „Să nu mă mai întrebaţi vreodată de cecul doamnei Semple.” Tu înţelegi ceva din chestia asta?

Lloyd clătină din cap. Oricum nu înţelegea mare lucru în privinţa lui Trashcan Man.

― Apoi a plecat. Şi-a cules lucrurile pe care ni le arătase şi a luat-o din loc. Am fost cu toţii cam jenaţi de ce se întâmplase. N-am vrut să-l rănim. Cei mai mulţi dintre noi chiar ţinem la Trash. Sau ţineam. Este ca un copil mic, ştii?

Lloyd făcu un semn afirmativ.

― Peste o oră, afurisita de cisternă sare în aer ca o rachetă. Iar în timp ce noi adunam resturile, s-a întâmplat să-mi ridic privirea şi să-l văd pe Trashy în tractorul lui, lângă barăci, uitându-se la noi cu binoclul.

― Asta-i tot? întrebă Lloyd, uşurat.

― Nu, nu-i tot. Dacă era, nici nu m-aş fi ostenit să vin până la tine, Lloyd. Dar aşa am ajuns să mă gândesc cum de-a sărit camionul în aer. Este exact genul de treburi