Dacă totuși îmi ceri maxime, n-am să fiu atât de zgârcit cu tine, ci te voi servi din plin. Numărul acestor cugetări, care se află risipite peste tot locul, e uriaș: va trebui să le iei la întâmplare, nu să le culegi, căci ele nu cad cu picătura, ci curg tot timpul și sunt legate între ele. Nu mă îndoiesc că pot aduce mult folos începătorilor și celor ce ascultă din afară. Căci o singură cugetare, circumscrisă și exprimată în formă de vers, se întipărește mai ușor.

De aceea dăm copiilor de învățat sentințe și ceea ce grecii numesc chreíai[7], fiindcă pe acestea le pricepe mintea copilului, care mai mult nu poate înțelege. Dar pentru un om, care a făcut un anumit progres, e rușinos să culeagă floricele, să se sprijine pe câteva formule foarte cunoscute și să se prezinte numai cu ce-și amintește. Să se bizuie pe sine, să formuleze el asemenea cugetări, nu să le țină minte! Căci este rușinos pentru un om care se apropie de bătrânețe să fie înțelept după însemnări. „Zenon a spus cutare lucru.” Dar tu ce spui? „Cleante a spus cutare lucru.” Dar tu? Până când te vei mișca sub comanda altuia? Recomandă și formulează lucruri demne să fie ţinute minte; dă ceva și de la tine. Eu pe toți aceștia care niciodată nu creează ceva, ci reproduc numai, ascunși la umbra altcuiva, îi consider că n-au nimic generos într-înșii și că niciodată nu au îndrăznit să aplice ceea ce atâta vreme au învățat. Și-au exercitat memoria cu operele altora; una este însă a-și aminti, și alta a ști. A-ți aminti înseamnă a conserva ceea ce ai încredințat memoriei; a ști, dimpotrivă, înseamnă a-ți face propriu un lucru, a nu depinde de un model, a nu privi tot timpul la maestru. „Zenon a spus aceasta, Cleante a spus aceasta.” Trebuie să fie o oarecare deosebire între tine și o carte. Până când vei tot învăța? E vremea să dai și tu învățături altora. De ce să tot ascult din parte-ți lucruri pe care le-aș putea citi?

Mult face, zice-se, vorba rostită. Da, dar nu aceea care reproduce cuvintele altuia și îndeplinește rolul unui secretar.

Mai adaug că aceștia care stau mereu sub tutela altcuiva, mai întâi, urmează pe predecesori în chestiuni în care fiecare se deosebește de cel dinaintea lui. Apoi, îi urmează în chestiuni care sunt încă obiect de discuție. Dar noi n-am mai descoperi niciodată ceva dacă ne-am mulțumi numai cu ce s-a descoperit. Pe lângă aceasta, cine urmează pe altul nu descoperă nimic, ba chiar nici nu mai cercetează. „Atunci să nu merg pe urmele înaintaşilor?” Cât despre mine, eu voi apuca pe drumul cel vechi, dar dacă voi găsi un altul mai scurt și mai drept, voi porni pe acesta. Cei care au frământat aceste probleme mai înaintea noastră nu ne sunt stăpâni, ci călăuze. Adevărul este deschis tuturor. Nimeni încă nu l-a luat în stăpânire. O mare parte dintr-însul a rămas și pentru urmași. Cu bine.

1) Ale stoicilor.

2) Soldații purtau o centură înaltă pentru a nu fi stânjeniți în luptă.

3) Panaetius, filozof stoic de seamă (cca 180-110 î.Cr.): renumit nu numai în patria lui, insula Rhodos, unde era căutat de mulți, ci și la Roma. Venit aici, după anul 150 î.Cr., exercită o mare influență, atrăgând la stoicism pe mulți reprezentanți ai aristocrației. A fost un intim al lui Scipio Aemilianus, în casa căruia a trăit. După moartea lui Antipater (anul 129) pleacă la Atena, spre a-i urma la conducerea școlii stoice.

4) Posidonius din Apamea (cca 135–131 î.Cr.), spirit universal, filozof, cercetător al naturii, istoric, călător ș.a. își găsi în Rhodos, centrul comercial al Mediteranei estice, o a doua patrie. Aici îl vizitau și ascultau auditori de seamă, printre ei și Cicero. Acesta, ca și Seneca, este mult influențat de Posidonius.

5) V. scrisoarea a VII-a.

6) Ovidiu, Metamorfoze XIII, 823.

7) Culegeri de maxime sau cuvinte celebre. Despre felurile lor vorbește Quintilian, în Institutio oratoria I, 9, 3.

       34. Felicitare și îndemn

Îmi crește inima, tresalt de bucurie și, scuturându-mi bătrânețea, mă simt reînsuflețit când văd din faptele și scrierile tale că te-ai întrecut pe tine însuți, căci de mult ai părăsit mulțimea. Dacă pomul ce ajunge să dea roade e bucuria țăranului, dacă păstorul își află mulțumirea în mioarele turmei, dacă orice om vede în odrasla lui propria tinerețe, îți închipui oare bucuria celor care au grija sufletelor, pe care le-au crescut de când erau fragede și le văd dintr-odată în toată puterea? Mă simt în dreptul meu: ești opera mea. Văzându-ți darurile firii, am pus mâna pe tine, te-am îndemnat, te-am îmboldit, nu ți-am dat o clipă de răgaz, ci te-am mânat înainte. O fac și azi, dar acum îndemn pe cineva care gonește și care mă îndeamnă la rându-i.

„Ce vrei mai mult?” vei spune. Într-adevăr, e foarte mult, dar nu pe cât spune proverbul care zice: „lucrul început e pe jumătate făcut”[1]. Căci aici e vorba de suflet.

De aceea, ca să fii un om bun, lucrul cel mai de seamă este a voi să fii bun. Ştii ce înțeleg eu prin „bun”? Un om desăvârșit, eliberat, pe care nici o putere, nici o silnicie nu-l poate face rău. Așa te văd eu pe tine, dacă vei stărui și te vei așterne pe lucru, dacă vei izbuti ca toate faptele tale să consune și să corespundă cu vorbele tale, să fie turnate într-același tipar. Nu-i pe calea cea dreaptă un suflet ale cărui fapte nu concordă între ele. Cu bine.

1) Dicton grecesc; vezi și Horatius, Epode I, 2: dimidium facti, qui coepit, habet.