Dacă-ți cer stăruitor să te silești, o fac în interesul meu. Vreau să am un prieten și nu pot să-l am decât dacă continui să te desăvârșești, precum ai început. Căci, deocamdată, mă iubești, dar nu-mi ești prieten. „Aceste lucruri sunt oare opuse?” Nu, dar se deosebesc între ele. Cel ce-ți este prieten te iubește; dar cel ce te iubește nu ți-e neapărat prieten. De aceea, prietenia folosește totdeauna, iubirea câteodată dăunează. Dacă nu cu alta, măcar cu atât să te alegi: învață să iubești. Așadar, ca să nu fi învățat asta pentru altul, grăbește-te acum, când o faci pentru mine. Eu, într-adevăr, mă simt răsplătit numai la gândul că amândoi vom fi o singură ființă și că tot ce am pierdut cu timpul din putere voi recâștiga dintr-a ta, deși prea departe de mine nu ești nici tu. Și totuși tare aș vrea să mă bucur de realizarea acestui gând. Bucuria pentru cei dragi ajunge până la noi, chiar când ei sunt departe, dar e o bucurie slabă și repede se stinge. Vederea lor însă, prezența lor, vorbele schimbate împreună ne umplu de o desfătare vie, mai ales când vezi nu numai pe cine dorești, dar și așa cum îl dorești.

Adu-mi, așadar, darul cel mare, prezența ta. Și ca să pui mai multă stăruință, gândește-te că tu ești muritor, iar eu sunt bătrân. Pornește în grabă spre mine, dar mai întâi spre tine. Stăruie și, mai înainte de toate, ai grijă să fii același. De câte ori vrei să afli dacă ai realizat ceva, vezi dacă ce ai voit ieri vrei și astăzi. Schimbarea hotărârilor arată că sufletu-ți înoată printre valuri, apărând când colo, când dincolo, după cum îl mână vântul. Tot ce este așezat pe temelii puternice nu mai rătăcește. Dar n-are parte de asta decât înțeleptul; întru câtva și cel ce merge pe drumul înțelepciunii și a străbătut o parte dintr-însul. „E vreo deosebire între ei?” Da. Unul este izbit de valuri, dar nu se abate din drum, ci se clatină pe loc; celălalt nici nu se mișcă. Cu bine.

       36. A face pe altul mai bun

Îndeamnă pe prietenul tău să nu ia deloc în seamă pe cei care îl ceartă că s-ar fi dat la umbră și la ședere, că și-ar fi părăsit rangul și că tocmai când putea s-ajungă departe a pus mai presus de toate liniştea. Să le arate în fiecare zi că bine a făcut ce a făcut. Cei pizmuiți vor trece unul după altul: unii vor fi stâlciți, alții se vor prăbuși. Mărirea e chinuitor lucru: se frământă singură, tulbură mintea în fel și chip. Pe fiecare îl ațâță spre altceva: pe unul spre putere, pe altul spre plăcere; pe unul îl îngâmfă, pe altu-l moleșește și-l topește de tot. „Dar unii o suportă bine.” Firește, așa cum alții suportă băutura. De aceea nu te lua după cei care zic că e fericit omul înconjurat de mulțime. Lumea dă buzna la dânsul ca spre o apă: cei care-o beau o și tulbură.

„Om neserios și incapabil”, îl vor numi ei, dar tu știi bine că unii vorbesc anapoda și spun lucrurilor pe dos. Odinioară îl numeau fericit. Așa era oare? Nu-mi pasă că unii îl socotesc cam prea țepos și prea întunecat. Ariston[1] zicea: „Prefer ca un tânăr să fie mai degrabă închis decât vesel și plăcut lumii. Vinul bun se face dintr-un vin nou mai tare și mai aspru; cel care-ți place de cum e tras la butoi nu rezistă vremii”. Lasă să-i zică lumea posac și dușman al carierei proprii; la bătrânețe, chiar și asta se va schimba în bine, numai să stăruie în cultivarea virtuții, să se pătrundă de studiile frumoase, nu acelea din care se alege numai cu o spoială, ci acelea de care sufletul întreg trebuie să se îmbibe. Acum e timpul de a învăța. „Cum oare? Este vreun timp în care poți să nu înveți?” Nu, dar dacă e frumos să înveți la orice vârstă, nu te poți forma totuși la orice vârstă: un bătrân care învață buchile este un lucru nepotrivit și de râs. Tânărul trebuie să semene, bătrânul să recolteze.

Faci, așadar, un lucru foarte folositor pentru tine, făcându-ți prietenul cât mai bun cu putință. Sunt, zice-se, faceri de bine, și dintre cele mai importante, pe care e tot atât de folositor să le săvârșești ca și să le primești. În sfârșit, prietenul tău nu mai e liber: și-a dat cuvântul. Și e mai puțin rușinos să nu-ți plătești datoriile decât să nu răspunzi bunelor speranțe puse în tine. Ca să-și plătească datoria, negustorul are nevoie de o norocoasă călătorie pe mare, țăranul, de rodnicia pământului lucrat și de bunăvoinţa cerului. Ca să-și achite datoria, acesta nu are nevoie decât de voință. Soarta nu are nicio putere asupra vieții morale. Pe aceasta trebuie s-o pună în ordine prietenul tău, pentru ca sufletul lui să ajungă cât mai nestingherit la perfecțiune, în acest caz sufletul nu simte că i s-ar lua ceva, ori că i s-ar da ceva, ci este în aceeași stare, oricum s-ar întoarce lucrurile. Oricâte bunuri de rând s-ar grămădi asupră-i, el va fi deasupra lor; oricât de multe întâmplarea i-ar răpi, sau chiar dacă i-ar răpi totul, el nu va fi mai prejos. Dacă prietenul tău s-ar fi născut în țara parților, ar fi învățat de mic copil să întindă arcul; dacă s-ar fi născut în Germania, ar fi aruncat de mic o suliță ușoară; de ar fi trăit pe vremea străbunilor noștri, s-ar fi deprins să călărească[2] și să lupte piept la piept cu dușmanul. La fiecare neam datina recomandă și impune fiecărui ins anume deprinderi.

Mă întrebi cu ce să se deprindă prietenul tău? Să se deprindă cu ce-i de folos împotriva oricărei arme și oricărui fel de dușman: nepăsarea în fața morții. Că această moarte are ceva de groază într-însa și