„Mergi cu mine la plimbare?” o întrebai ridicîndu-mă. Dădu din cap scurt cu privirea imobilă: nu! Nici nu trebuia s-o întreb, era clar că nu putea atunci să mă ierte pentru că acceptasem să iau masa cu maică-sa și cu Mircea. „Victor, zise Matilda, merg eu la plimbare, am să-ți spun ceva!” Silvia se însenină cînd auzi și deodată îmi surîse: „Pa, tata, ci cînd mai vii?” O luai iar în brațe, o sărutai, spusei bună ziua lui Mircea și o așteptai apoi pe Matilda în stradă.

Știam că n-avea nimic să-mi spună și dacă avea nu acum îmi va spune, voia doar să-și dea seama pentru început dacă mai puteam comunica. Nu greșeam, ne plimbarăm vreo două ore și într-adevăr nu-mi destăinui nimic. Schimbaserăm însă mii de cuvinte, aproape în șoaptă, cuvinte incolore, ca niște etichete pe sticle goale, care nu se mai ciocneau între ele, nu mai scoteau scîntei ca altădată, ci ne picurau doar o mare liniște în inimă, o mare destindere și o vagă, o nedefinită și lipsită de temei speranță. Dacă o mai iubesc. Desigur, îi spusei. Ca și la început. Da, și ea simțea același lucru. Se mira cum de-am ajuns noi aici. „O fi vreun blestem”, zisei. „Și eu m-am gîndit, zise. Să-ți spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea.” „Știu că nu-l iubești!” „Dar mă iubește el ca un nebun!” „Da, știu că te iubește ca un nebun!” „Lucru pe care nu l-am simțit la tine decît la început.” „Nu l-ai simțit nici la început, ți s-a părut.” „Nu-nu! Altfel nu-l lăsam pe Petrică.” „Da, ai greșit că l-ai lăsat! Mi-ai spus-o de atîtea ori.” „Nu, voiam un copil și am avut bănuiala că Petrică, cu boala lui, nu putea să mi-l dea.” „Mai bine, putea ieși un copil cu ereditate încărcată.” „Nu, m-am interesat, boala asta nu e ereditară.” „Parcă poate cineva să știe cu precizie totală ce e ereditar și ce nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu premeditare, ca să faci un copil.” „Și eu! Te-am iubit, dar n-a lipsit și premeditarea.” „Nu, nu m-ai iubit deloc și asta s-a văzut îndată ce ne-am căsătorit.” „Să-ți spun un secret!” „Încă unul?” „Da, eu nu pot să iubesc!” „Știu că nu poți să iubești. Dar îți ieși din fire cînd celălalt încetează și el să te mai iubească.” „Da, îmi ies din fire, nu pot să trăiesc fără să fiu iubită!” „Mare descoperire! Cine poate trăi fără să fie iubit?” „Tu, de pildă, n-ai nevoie și tu știi asta și am început să te urăsc cînd am descoperit acest lucru.” „Da, fiindcă am rămas la părerea că rolul femeii e să iubească și să întrețină flacăra iubirii, de-aia i-a dat natura frumusețe și farmec.” „Și al bărbatului? El ce rol are?” „S-o ocrotească! De-aia e înzestrat cu forță și echilibru.” „Da, vezi, nu ne-am înțeles!” „Nu există înțelegere!” „Nu?” „Nu!” „Atunci ce există?” „Există iubire, acolo unde ea se naște, există și înțelegere. Sînt legate. Desigur, nu lua asta în sens absolut, nu totdeauna unde există iubire există și înțelegere. Spun doar că e greu de conceput că doi oameni care nu se iubesc se pot înțelege. Tolstoi se întreba: ce-i ține pe oameni în viață? Răspunsul cred că e al lui, nu al meu: iubirea. Asta în mod absolut și nu neapărat doar în sens creștinesc și nu exclusiv între sexe. Poți, de pildă, iubi omenirea, sau natura, sau doar copiii, sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva am redeveni fiare. Sau și mai rău, am ajunge să ne iubim doar pe noi înșine, devenind monștri. Nu e adevărat că tu nu poți iubi, fiindcă altfel n-ai mai da naștere la iubire în altul. Ar însemna că te iubești mult pe tine, lucru respingător, care nu poate atrage decît tot pe un ins respingător. Or nici primul tău bărbat, nici Petrică, nici eu și nici acest Mircea nu sîntem niște inși respingători.” „Toți ceilalți da, nu sînt, dar tu ești.” „Da, se poate ca tu să nu fi văzut în mine decît ceea ce am respingător. Toți avem în noi ceva care stîrnește repulsia, dar nu uita că și virtutea (vorbesc de cea adevărată) poate fi respingătoare pentru un ticălos.” „Deci eu sînt o ticăloasă!” „Da, cam ești!” „Și totuși mi-ai spus că mă iubești încă! Iubești o ticăloasă?” „Iubești un ins respingător?” „Da, cu speranța să-l schimb!” „Nu s-ar zice că ai avut vreodată în suflet speranța! Sau mai bine zis ai vrut să mă schimbi prin distrugere, prin anihilare!” „Ha-ha! Ai văzut tu destul în tine un om a cărui trufie nemăsurată pretindea să i se ridice în fiecare zi cîte o statuie.” „V-ați emancipat și iată ce iese din voi!” „Da, nu mai vrem să vă gîdilăm la tălpi.” „Călătorie sprîncenată spre ținta voastră, visul uitat al matriarhatului. Oamenii de știință au descoperit că sînteți mai vitale decît noi și o luați în serios. Vitale, da, dar nu în spirit, unde produceți numai dezordine.” „Și voi nu produceți. Războaiele le facem noi!” „Războaiele le face Dumnezeu și se clocesc și în ura dintre bărbat și femeie.”

Matilda căscă îndelung și cu mare voioșie. „Mă dor picioarele, zise, hai să intrăm undeva și să bem o cafea, continuăm acolo!… Orice aș fi crezut, zise ea apoi după ce intrarăm într-un mic bar și ne așezarăm, că poți să ajungi, afară de contabil.” „N-am ajuns, zisei, fiindcă n-o să rămîn contabil jusq’ à la fin de mes jours[1].” „Tot mai speri?” „Nu sper, sînt sigur!” „Dacă ai accepta ca Mircea să se ocupe de cazul tău, ar fi atît de simplu și n-ai mai sta în acest post nici măcar o săptămînă. Situația nu mai e aceeași ca acum cinci ani!” „Hai sictir!” „Asta e o prostie! Între oameni civilizați lucrurile astea se aranjează. Oricît am vrea noi să credem că sîntem