despărțiți, în realitate nu sîntem și nu putem fi total despărțiți. Chiar dacă n-ar exista Silvia. Fosta soție își ajută fostul soț, fostul soț o ajută și el pe ea, actualul soț îl ajută și el pe fostul soț… E normal! Iubesc amîndoi aceeași femeie… (Mi-ai spus că mă iubești ca la început!) Dar cînd mai există și un copil?!” „Aha, de-aia m-ai invitat tu la masă! Formăm aceeași familie?” „Nu fi prost! Vreau să spun că avem interese comune! Nu ți-ar plăcea ca Silvia să știe că tatăl ei e profesor universitar?” „Ba da, dar Silvia va afla și cui datorez eu această favoare, lucru care mi se pare scabros! Prefer să știe că voi fi iar universitar prin propriile mele sforțări!” „Dar Silvia nu va ști niciodată!” „Întîi că va ști, fiindcă îți ghicesc gîndul: pace și armonie între noi trei, lucru imposibil, fiindcă nu se poate uita că acest ștab mi-a luat copilul, în timp ce știa că el mai avea doi. Și pe urmă chiar dacă Silvia nu va ști că Mircea m-a ajutat, o să știu eu, și asta îmi face scîrbă! Mai bine și-ar fi făcut altă dată datoria și nu m-ar fi lăsat să fiu condamnat. M-a lăsat! Și în timp ce eu eram la ocnă, pregătea terenul să-mi ia copilul.” „Nu el ți l-a luat, ci eu!” „Și asta crezi că se poate uita?” „Am să repar această greșeală cum o să pot, o să ți-o trimit pe Silvia în vacanțe de cîte ori o să vrei, și cînd o să se facă mare nu va mai fi problema că fetița ți-a fost luată. Pe urmă tu o să te căsătorești și o să ai copiii tăi, ești în plină tinerețe, n-o să-mi spui că o să te resemnezi și n-o să-ți refaci viața!”

Așadar, asta era explicația stării ei de spirit, totuși vrusese într-adevăr să-mi spună ceva ieșind cu mine la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simțise că o amenință? Nu era o enigmă, Silvia se îndepărta de ea, fie că își descoperea tatăl, deși se spune că asta vine mai tîrziu, fie că o făcea de pe acum să plătească, ghicindu-i în mod obscur vinovăția de a fi adus între noi un străin. Deci nici întrebările dacă o mai iubesc nu fuseseră atît de goale. O ispitii: „Consider viața mea refăcută, nu mă interesează să mai trăiesc de-aici înainte cu o femeie în aceeași casă!”

Dar cu ea? Acest lucru nu-l afirmai. Își aprinse o țigară și gîndii că mîinile îi tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai degrabă o anume disarmonie în mișcările degetelor. Ce bizar, credeam că m-am despărțit de ea definitiv și iată că a fost suficient ca Matilda să se apropie iar de mine, chiar în acest fel care nu mă îndreptățea cu nimic să-mi fac iluzii, ca să uit tot ceea ce îmi făcuse și să-i sugerez, prin declarația mea, că voi trăi singur, că oricînd se poate întoarce. Chiar doream această întoarcere? Desigur, însă în condiții ideale: să revină la starea ei de dinaintea căsătoriei noastre, lucru care nu mi se părea imposibil, atît de încredințat eram că mă iubise cu adevărat, în cei doi ani, că eu rămăsesem același și că schimbarea ei ulterioară era inexplicabilă, străină de ea, nefirească, asemeni unei maladii misterioase de care, după divorțul nostru, se vindecase.

„Bine, îmi spuse, o să trăiești singur în casă, deși eu nu cred, fiindcă nu te-ai desprins de tot de mine și nu poți iubi pe cineva cu rămășițele alteia în suflet, dar ce te împiedică să accepți propunerea mea? Crezi că e un rău mai mare să te lași ajutat, decît să aduni cifre și să faci bilanțuri contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorința de a avea iarăși în față studenți, și să le vorbești despre ceea ce te pasionează? Lasă vanitatea deoparte, fă o separație între trecut și viitor și raționează: de fapt cine m-a dat pe mine afară din Universitate? În ultima instanță factorul politic, reprezentat printr-un anume Mircea, care din lașitate, așa și pe dincolo, poți să-i spui cum vrei, a închis ochii cînd trebuia să-i deschidă… Repet, ești îndreptățit să-l judeci cum vrei, fiindcă oricum ai dreptate!… Ei bine, acum, același om vrea să-și îndrepte greșeala, atît cît se poate, fiindcă anii de pușcărie nu mai poate nimeni să ți-i dea înapoi, înțelegi? Nu te ajută, îndreaptă o greșeală.” „Ai vorbit tu cu el?” „Nu, zise Matilda hotărîtă, dar sînt sigură că poate și vrea s-o facă.” „Deci, zisei, să-i ofer eu lui și ție o mai liniștită conștiință.” „Nu fi naiv, crezi că atît el cît și alții se perpelesc în somn fiindcă ar avea ceva pe conștiință? Politica abstractizează faptele și le înlănțuie de la cauză la efect, asta s-a întîmplat pentru că altceva s-a întîmplat mai înainte și o să se mai întîmple cît timp oamenii vor trăi pe pămînt: toți sîntem vinovați, nimeni nu e vinovat. Pînă va apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea altor erori și asta la altele!… Ajungem departe! Și cine ar garanta că nu se vor produce astfel reacții imprevizibile, care ar stîrni nenorociri și mai mari, pe o scară chiar catastrofală.” „Așa gîndește el?” „Da, așa gîndește. Și tu reacționezi ca și cînd n-am trăi într-o lume dată (nu cea mai bună, acum, dintre lumi, totuși dată, cu realitățile și legile ei brutale), tu gîndești mereu că există chiar acum posibilitatea unei lumi ideale și îi judeci pe oameni după această viziune a ta utopică.” „Da, așa este, așa reacționez, dar instinctiv și nu rațional, fiindcă așa simte ființa mea că poate exista în armonie cu ea însăși. Rațional ai, adică acest Mircea, are dreptate, fiindcă altfel ar trebui să nu mai fie ceea ce