adică apartamentul, al cui e, Petrică?” „E al ei!” „Nu mai spune, de unde a avut atîția bani să-l cumpere?” „Primul ei soț i l-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din țară cînd au venit legionarii la putere.” „I-auzi! Și ce e al tău din casă?” Petrică nu răspunse și se lăsă o tăcere. „Încît, continuai eu, trebuie să ieși într-un fel din istoria asta. Suferința, după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferința e o criză din care trebuie să ieși cît mai rapid, adîncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferința? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea și, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gîndul că omul, redevenit liber, n-o să știe ce să facă cu libertatea. E un gînd pur rusesc. Ia vezi!…”

[1] Evrika: (eureka; grecește Εύρηκα) interjecție folosită spontan pentru a exterioriza bucuria unei descoperiri sau invenții; transliterare a unei exclamații atribuită lui Arhimede (n. r.)

Capitolul X

Dar Petrică nu văzu nimic și masca sa, altădată îndîrjită, cu profil de cremene, continua să rămînă bleagă, iar expresia de sentimentalism dulceag care îi înmuia trăsăturile persista pe chipul său. Mai rău era că mă plictisea. Unde era pornirea lui împotriva tuturor, începînd de la soția lui, continuînd cu profesorii care îi erau colegi, ieșind afară din școală în istoria contemporană și terminînd cu Stalin? Curios cum o prietenie se naște și apoi se hrănește dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziții, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva prețios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic și ne mirăm că avem în fața noastră un ins obișnuit și tern! Înțelesei că trebuie să-l vizitez (n-am înțeles cum de a țîșnit în mine această înțelegere), ba chiar avui bănuiala că suferă fiindcă nu-l vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd acasă, să fim noi trei împreună, el, Matilda și cu mine. Ba da, acum îmi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit într-o zi, adică într-una din acele zile cînd ai mare poftă să vezi un prieten, și dacă nu ai, e ziua cînd ți-l faci, cînd ești disponibil (și acest lucru se simte), disponibil chiar să te împaci cu un dușman sau să te împrietenești cu cineva pe care pînă atunci îl disprețuiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare poftă să văd iar apartamentul atît de artistic mobilat și decorat al soților Nicolau și în același timp ceva îmi spunea că voi întîlni în casa lor neprevăzutul.

Bineînțeles, l-am întîlnit chiar din prag: era Petrică, desfigurat de furie, Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi-a întors spatele și, cu mîna în buzunar, semeț, zornăind niște chei, a intrat în hol și a continuat să strige. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, venisem, acuma n-aveau decît să se descurce cu mine. „Ia loc, domnule Petrini”, zise Matilda cu un glas care mă făcu să ghicesc că era altul decît cel pe care îl avea în acele clipe, făcuse o sforțare ca să și-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe altă lume, „Petrică”, zise ea mai departe… Dar ce striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele: „Dar ce crezi tu, fă? Că o să mai suport ca pînă acuma ani de îndobitocire sistematică…? Dacă îți pocnesc una te învăț eu minte să mai stai cu curul spre ușă cînd îți intră bărbatul în dormitor… Cum dracu de n-am pus eu mîna atîția ani pe curea și să te croiesc peste buci pînă la sînge, să nu poți să stai pe scaun decît pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbanț… Un intelectual e un imbecil cînd crede că o femeie poate să-l înțeleagă, ei, am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (și-și zornăi cu putere cheile în buzunar în timp ce măsura holul cu pași rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) pînă au fost atinse și distruse cele mai fine coarde ale sensibilității mele…” „Dar, Petrică, ți-am spus, o să fie așa cum vrei tu, reuși Matilda să-l întrerupă. Pot să vorbesc și eu? Ce mai e de făcut? Vrei să mă convingi că ți-am făcut rău? Cum ar fi posibil? Cine acceptă să fie convins că a făcut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost așa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea vocea rostind acest cuvînt. Poți tu să afirmi dacă o singură dată ți-am reproșat purtarea ta? Era a ta, nu aveam dreptul, cu toate că și eu sufeream ca și tine…” „N-aveai ce-mi reproșa, iată secretul”, strigă Petrică. „Da? Crezi?”, rosti ea și în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi luminase ochii din interior. Gura i se subție, gura ei acum parcă mare, se aplecă brusc înainte în fotoliu și un surîs secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colțurile gurii. Se pieptănase lins, pe spate, eliberînd complet figura de podoaba părului și i se vedea chipul întreg, transfigurat de tensiunea clipelor…

Înlemnisem și parcă mă cuprinse spaima că ar fi putut spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, și ceea ce o femeie nu poate spune fără enorme riscuri. Petrică însă nu-i văzu surîsul și nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit să-l îngrozească sau s-o ucidă, căci din glasul ei nu se ascundea totuși ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reproșa, un singur reproș, unul singur, nu mai multe… Sursa tuturor relelor cînd femeia vrea să rămînă totuși fidelă… Pe el însă îl scotea din sărite dialectica gîndirii ei,