ceva şi să nu ştie. Toată lumea o plăcea şi considera indispensabilă. Noi doi eram foarte buni amici şi a: ieşit împreună în oraş de nenumărate ori. Nu era chiar frumuseţe, dar îmi plăcea cum arăta.

  A sosit momentul să părăsească firma şi să se căsătoreasc; (trebuia să plece în Kyushu, să-şi urmeze viitorul soţ) aşa că în ultima ei zi de lucru, am invitat-o, împreună cu alţi colegi, la o petrecere de adio. După petrecere am luat acelaşi tren pentru că era târziu, am condus-o până acasă. Când am aju: acolo, m-a invitat la o cafea. Mă îngrijora pierderea ultimul tren, dar ştiam că nu o să ne mai vedem niciodată, în plus, m încânta ideea unei cafele ca să mă mai trezesc din beţie, ai că am acceptat să intru. Era un apartament tipic pentru o fa' care locuia singură. Avea un frigider puţin cam prea mân pentru o singură persoană şi un casetofon mic pe un raft bibliotecii. Frigiderul i-l dăduse o cunoştinţă. S-a schimbat î: ceva comod în camera alăturată şi s-a dus la bucătărie să fac o cafea. Ne-am aşezat pe jos şi am stat la taclale pe îndele.

  La un moment dat, într-o scurtă pauză de poveşti, m-i întrebat brusc:

  — Poţi numi un lucru, ceva concret, de care îţi este teamă

  — Nu cred, am spus eu după o clipă de gândire, îmi e: teamă de foarte multe lucruri, dar nu de unul anume. Dar t; am întrebat la rândul meu.

  _Mi-e teamă de canale, spuse ea îmbrăţişându-şi genunchii.

  Ştii ce e un canal de scurgere, nu? Canalizare subterană, cu capace din loc în loc. E o beznă totală acolo.

  — Canale de scurgere? M-am mirat eu. Nu-mi puteam aminti cu ce ideograme se scrie cuvântul.

  _ M-am născut şi am crescut în prefectura Fukushima, undeva la ţară. În apropierea casei mele curgea un râuleţ şi apa lui era folosită pentru irigaţii, dar la un moment dat, în preajma lui exista un canal subteran. Aveam doi sau trei anişori când s-a întâmplat ceva îngrozitor. Mă jucam cu nişte copii mai mari. M-au aşezat într-o bărcuţă şi mi-au dat drumul pe apă. Cred că se jucau în felul acesta mai tot timpul, dar în ziua aceea plouase şi apa crescuse mult. Bărcuţă le-a scăpat din mâini şi m-a purtat exact până la gura canalului. Cu siguranţă aş fi dispărut în negura aceea şi nu m-ar mai fi găsit nimeni, dacă n-aş fi avut norocul să mă salveze un bătrân care trecea pe acolo.

  Şi-a trecut arătătorul stâng peste gură, de parcă ar fi vrut să se convingă de faptul că mai trăieşte.

  — Am încă vie imaginea în faţa ochilor. Stăteam întinsă şi m-a luat apa. Malurile se vedeau ca nişte ziduri mari din piatră, iar deasupra capului era cerul albastru. Un albastru foarte clar şi frumos. Apa m-a luat iute, tot mai iute, dar nu înţelegeam ce se întâmpla. Brusc am înţeles, dar nu vedeam decât beznă în faţa ochilor, o beznă adevărată care încerca să mă înghită. Am simţit o umbră rece care mă împresura. Şi acum mă trec fiorii. Aceasta este prima amintire din viaţa mea.

  A băut o înghiţitură de cafea.

  — Mi-e frică de nu mai pot, spuse. Mi-e atât de frică, încât abia mai suport senzaţia. Mă simt ca atunci, de parcă plutesc într-acolo şi nu mai pot scăpa de acolo.

  Şi-a scos o ţigară din geantă, a aprins-o cu un chibrit, a tras un fum prelung şi i-a dat drumul încet. Era prima oară când 0 vedeam fumând.

  — Te referi la căsătoria ta acum?

  — Da, spuse ea dând din cap.

  — Te frământă ceva? Ceva concret? A clătinat din cap.

  — Nu cred, oricum nu ceva esenţial, doar fleacuri.

  Nu ştiam ce să spun, dar era clar că ar fi trebuit să spun ceva.

  — Într-un fel, cred că toată lumea se simte mai mult saii mai puţin ciudat înainte de căsătorie. Fiecare susţine că e pjj punctul de a face o imensă greşeală. Probabil că nu ai normală dacă nu ai simţi acelaşi lucru. Hotărârea de a alegi un partener pe viaţă e o problemă capitală. E normal să-ţi fi| teamă, dar nici chiar aşa.

  — E uşor de zis: „Toată lumea simte acelaşi lucru. Toat lumea e la fel”.

  Trecuse de ora unsprezece. Trebuia să găsesc o soluţie şi pun conversaţia pe calea cea bună şi să ajung la o concluzii rezonabilă, iar apoi să o şterg de acolo, înainte de a apuca s| spun ceva, m-a rugat să o iau în braţe.

  — De ce? Am întrebat eu, luat pe nepregătite.

  — Ca să-mi încarc bateriile.

  — Să-ţi încarci bateriile?

  — Trupul meu a rămas fără electricitate. Nu mai dorm multe nopţi. În clipa în care merg la culcare, îmi sare somnii şi nu mai pot adormi. Nu sunt capabilă nici să gândesc. Car sunt într-o asemenea pasă, trebuie să-mi încarce cineva bat riile. Altfel, nu mai pot continua cu viaţa asta. Zău, crede.

  Am privit-o în ochi, întrebându-mă dacă nu cumva mai er ameţită, dar ochii ei erau reci şi inteligenţi ca întotdeaur Nici vorbă să fie ameţită.

  — Dar te măriţi săptămâna viitoare şi poţi să-l rogi pe soţij tău să te ţină în braţe cât doreşti, în fiecare noapte. De acee există căsnicii. Nu o să mai rămâi niciodată fără electricitat.

  Nu mi-a răspuns imediat, îşi strângea buzele şi-şi prive picioarele. Erau mici, iar cele zece unghii foarte frumoase.

  — Problema e ce mă fac acum, spuse ea. Nu. Mâine, săptămâna viitoare, nu luna viitoare. Acum am rămas fân electricitate.

  Am înţeles până la urmă că voia să fie ţinută în braţe m-am conformat dorinţei ei. Mi se părea tare ciudat, cu at mai mult cu cât pentru mine nu fusese decât o colegă capabij şi drăguţă. Am lucrat