Max s-a ridicat.

A fost trântit încă o dată înainte să-şi schimbe tactica, ademenindu-l pe Walter Kugler puţin mai aproape decât voia el să vină. Odată aflat acolo, Max a putut să-i aplice o lovitură scurtă şi puternică în faţă. A fost de ajuns. Direct în nas.

Kugler, orbit dintr-odată, s-a eschivat dându-se înapoi, iar Max s-a folosit de prilej. L-a urmat la dreapta şi l-a lovit scurt din nou, şi l-a debusolat cu un pumn în coaste. Mâna dreaptă, care l-a terminat, i-a aterizat în bărbie. Walter Kugler era jos, cu părul său blond piperat cu ţărână. Picioarele sale erau despărţite într-un V. Lacrimi precum cristalul îi curgeau pe piele, în ciuda faptului că nu plângea. Lacrimile îi fuseseră secate.

Cercul de băieţi număra.

Mereu numărau, preventiv. Voci şi numere.

După o bătaie, obiceiul era ca învinsul să ridice mâna învingătorului. Atunci când Kugler s-a ridicat într-un final în picioare, s-a dus pe neaşteptate la Max Vandenburg şi i-a ridicat braţul în aer.

– Mulţam, i-a zis Max.

Kugler l-a avertizat:

– Data viitoare, o să te omor.

În total, în următoarele câteva săptămâni, Max Vandenburg şi Walter Kugler s-au bătut de treisprezece ori. Walter mereu căuta răzbunare pentru prima victorie pe care Max i-a furat-o, iar Max căuta mereu să repete momentul său de glorie. În sfârşit, scorul a fost 10–3 pentru Walter.

S-au bătut unul cu altul până în 1933, când aveau şaptesprezece ani. Respectul scrâşnit printre dinţi a devenit o adevărată prietenie, iar dorinţa aprigă de a lupta i-a părăsit. Amândoi au rămas la slujbele lor până când Max a fost dat afară, împreună cu restul evreilor, de la Uzina Jederman, în ’35. Nu a fost cu mult după apariţia Legilor Nürnberg, care interziceau cetăţenia germană pentru evrei şi căsătoriile dintre nemţi şi evrei.

– Isuse, a spus Walter într-o seară, când s-au întâlnit în părculeţul unde obişnuiau să se bată. Ce timpuri erau, nu-i aşa? Nu era nimic de genul ăsta. A atins cu dosul palmei steaua de pe mâneca lui Max. N-am mai putea să ne batem acum ca atunci.

Max nu a fost de acord.

– Ba am putea. Nu poţi să te căsătoreşti cu o evreică, dar nu e nicio lege care interzice bătaia cu un evreu.

Walter a zâmbit.

– Probabil că există o lege care răsplăteşte asta… atât timp cât tu câştigi.

În următorii câţiva ani, s-au văzut cel mult sporadic. Max, la fel ca restul evreilor, era constant respins şi călcat în picioare, vreme în care Walter s-a cufundat în slujba sa. O tipografie.

Dacă sunteţi genul care este interesat, da, au fost câteva fete în acei ani. Una pe nume Tania, cealaltă Hildi. Cu niciuna din ele nu a avut o relaţie de durată. Nu era timp, cel mai probabil din cauza incertitudinii şi a presiunii crescânde. Max trebuia să cutreiere străzile, în căutare de muncă. Oare ce le putea oferi el acelor fete? Deja în 1938, era greu de imaginat că viaţa putea deveni mai grea de atât.

Apoi a venit 9 noiembrie. Kristallnacht. Noaptea de cristal.

A fost incidentul care i-a distrus pe atât de mulţi dintre camarazii săi evrei, dar pentru Max Vandenburg s-a dovedit a fi momentul eliberării. Avea douăzeci şi doi de ani.

Multe locuinţe evreieşti au fost zdrobite şi prădate meticulos după ce se auzeau bătăi la uşa casei. Max era înghesuit cu mătuşa şi mama sa, cu verii lui şi copii lor, în camera de zi.

– Aufmachen!

Membrii familiei se priveau între ei. Exista o mare tentaţie de a se împrăştia în celelalte camere, dar neliniştea este cel mai ciudat lucru. Nu se puteau mişca.

Din nou.

– Deschideţi!

Isaac s-a ridicat şi s-a dus la uşă. Lemnul era viu, încă răsunând din pricina bătăilor. S-a uitat în spate, la feţele temătoare, lipsite de apărare, a tras ivărul şi a deschis uşa.

Aşa cum se aştepta, era un nazist. În uniformă.

– Niciodată!

Acesta a fost primul răspuns al lui Max.

Le ţinea strâns de mână pe mama lui şi pe Sarah, cea mai apropiată dintre verişoare.

– Nu o să plec. Dacă nu putem pleca toţi, nici eu nu mă duc.

Minţea.

Când a fost îndepărtat de restul familiei, uşurarea se lupta în el ca o obscenitate. Nu era ceva ce voia să simtă, dar, cu toate acestea, o simţea cu atâta forţă, încât îl făcea să vrea să vomite. Cum putea? Cum putea?

Dar a putut.

– Nu lua nimic, i-a spus Walter. Doar ce ai pe tine. O să-ţi dau eu restul.

– Max.

Era mama lui.

A scos dintr-un dulap o veche bucăţică de hârtie şi i-a îndesat-o în buzunarul jachetei.

– Dacă ai vreodată… îl îmbrăţişă pentru ultima oară, ţinându-l de coate. Asta ar putea fi ultima ta speranţă.

El i-a privit chipul îmbătrânit şi a sărutat-o apăsat pe buze.

– Haide! Walter l-a tras, iar restul familiei şi-a luat rămas-bun şi i-a dat bani şi câteva obiecte de valoare. E haos acolo şi de asta avem nevoie, a mai zis el.

Au plecat fără să se uite în urmă.

Asta l-a torturat.

Măcar dacă s-ar fi întors să-şi privească o ultimă dată familia în timp ce părăseau apartamentul. Poate că atunci vina nu ar fi fost atât de grea. Niciun ultim rămas-bun.

Nicio privire de adio, ochi în ochi.

Nimic decât plecare.

În următorii doi ani, a rămas în ascunzătoare, într-o magazie goală. Era o clădire în care Walter lucrase în anii precedenţi. Mâncarea era puţină. Suspiciunea era însă din plin. Evreii cu bani rămaşi în cartier emigrau. Evreii fără bani încercau şi ei, dar fără prea mare succes. Familia lui Max intra în cea de-a doua categorie. Walter mai trecea pe la ei ocazional, pe cât de neobservat putea. Într-o după-amiază, când s-a dus în vizită, altcineva a deschis uşa.

După ce Max a auzit vestea, parcă şi-a simţit corpul mototolit într-o minge, ca o foaie murdărită de greşeli. Ca un gunoi.

Cu toate acestea, a reuşit în fiecare zi să se descopere şi să devină mai puternic, dezgustat şi recunoscător. Distrus, dar cumva nu rupt în bucăţi.

La jumătatea anului 1939, chiar după şase luni de stat ascuns, au decis că trebuie să adopte un nou plan de acţiune. Au examinat hârtiuţa care îi fusese înmânată la