dezertare. Aşa este – dezertarea lui, nu doar scăparea. Astfel o vedea acum, în plină uşurare grotescă. Deja ştia ce era scris pe acea bucată de hârtie.

UN NUME, O ADRESĂ Hans Hubermann Himmel Strasse 33, Molching

– Devine tot mai rău, i-a spus Walter lui Max. În orice moment, ar putea să afle de noi.

Erau atâtea presimţiri în întuneric!

– Nu ştim ce s-ar putea întâmpla. Aş putea fi prins. Tu s-ar putea să trebuiască să găseşti locul ăla… Mi-e prea teamă să cer ajutorul cuiva de aici. S-ar putea să mă toarne.

Nu era decât o soluţie.

– O să mă duc acolo şi o să-l găsesc pe omul ăsta. Dacă s-a transformat într-un nazist – ceea ce e foarte probabil – o să mă întorc pur şi simplu. Măcar atunci vom şti, richtig?

 

Max i-a dat toţi ultimii pfenigi pentru drum şi, câteva zile mai târziu, la întoarcerea lui Walter, s-au îmbrăţişat, iar Max şi-a ţinut respiraţia.

– Cum e?

Walter a dat din cap.

– E-n regulă. Încă mai cântă la acordeonul de care ţi-a spus mama – al tatălui tău. Nu este membru de partid. Mi-a dat bani.

În această etapă, Hans Hubermann era doar o notiţă.

– E destul de sărac, este căsătorit şi mai e şi un copil.

Acest lucru i-a atras atenţia şi mai mult lui Max.

– De câţi ani?

– Zece. Nu le poţi avea pe toate.

– Da. Copiii au gura mare.

– Suntem norocoşi şi aşa.

Au tăcut o vreme. Max a fost cel care a vorbit:

– Trebuie că mă urăşte deja, nu?

– Nu cred. Mi-a dat bani, nu-i aşa? A zis că o promisiune e o promisiune.

O săptămână mai târziu, a venit o scrisoare. Hans îl anunţa pe Walter Krugler că va încerca să trimită lucruri care să le fie de folos ori de câte ori va putea. Era o hartă de o pagină a Molchingului şi a Münchenului de Nord, precum şi o rută directă din Pasing (gara cea mai de încredere) până la uşa sa. În scrisoare, cuvintele erau clare.

Ai grijă.

 

Spre jumătatea lunii mai 1940, Mein Kampf a sosit cu o cheie lipită de coperta interioară.

„Omul e un geniu”, a decretat Max, dar simţea totuşi un fior la gândul de a călători spre München. În mod clar, el îşi dorea – ca şi celelalte părţi implicate – ca această călătorie să nu fi fost deloc necesară.

Nu primeşti mereu ceea ce îţi doreşti.

Mai ales în Germania nazistă.

 

Din nou, timpul a trecut.

Războiul s-a extins.

Max a rămas ascuns de lume într-o altă cameră goală.

Până când inevitabilul s-a produs.

Walter a fost înştiinţat că urma să fie trimis în Polonia, pentru a continua afirmarea autorităţii germane atât asupra polonezilor, cât şi asupra evreilor. Venise vremea.

Venise timpul ca Max să plece spre München şi Molching şi acum stătea în bucătăria unui necunoscut, cerând ajutorul la care râvnea şi suferind condamnarea pe care simţea că o merită.

Hans Hubermann i-a strâns mâna şi s-a prezentat.

I-a făcut nişte cafea în întuneric.

Fata plecase de ceva vreme, dar acum alţi paşi se apropiau. Jokerul.

În întuneric, toţi trei erau complet izolaţi. Toţi priveau fix. Numai femeia a vorbit.

Furia Rosei

Liesel alunecase din nou în somn, când vocea de neconfundat a Rosei Hubermann a intrat în bucătărie. S-a trezit tresărind.

– Was ist los?

Curiozitatea a învins-o, închipuindu-şi tirada izvorâtă din furia Rosei. Cu siguranţă, se auzea mişcare şi un scaun tras pe podea.

După zece minute de disciplină zdrobitoare, Liesel a mers pe coridor şi ceea ce a văzut a uimit-o cu adevărat, pentru că Rosa Hubermann stătea lângă umărul lui Max Vandenburg, urmărindu-l cum mânca lacom respingătoarea ei supă de mazăre. Pe masă erau lumânări aprinse. Nu pâlpâiau.

Mama avea o expresie gravă.

Era îngrijorată.

Cumva, totuşi, i se citea şi triumful pe chip şi nu era triumful de a fi salvat o altă fiinţă omenească de la persecuţie. Era mai degrabă ceva de genul: „Vezi? Măcar el nu se plânge.” Se uita de la supă la evreu şi iarăşi la supă.

Când vorbi din nou, nu întrebă decât dacă mai vrea.

Max a refuzat, preferând să se grăbească spre chiuvetă şi să vomite. Spatele îi era cuprins de convulsii şi avea braţele întinse. Strângea metalul cu degetele.

– Doamne, Isuse Hristoase, murmură Rosa. Încă unul.

Întorcându-se, Max şi-a cerut scuze. Cuvintele lui erau alunecoase şi abia se auzeau, înăbuşite de acid.

– Îmi pare rău. Cred că am mâncat prea mult. Ştiţi, stomacul meu, a trecut aşa mult de când… Nu cred că pot să mă descurc cu aşa…

– Mişcă! îi ordonă Rosa.

Începu să cureţe mizeria. După ce termină, îl zări pe tânăr stând foarte posac la masa din bucătărie. Hans şedea în partea opusă, cu mâinile împreunate deasupra blatului de lemn.

Din hol, Liesel putea să vadă faţa trasă a străinului şi, dincolo de ea, expresia îngrijorată, parcă mâzgălită dezordonat pe chipul mamei.

Se uită la ambii părinţi adoptivi.

 

Cine erau oamenii ăştia?

Prelegerea lui Liesel

Ce fel de oameni erau exact Hans şi Rosa Hubermann nu constituia cea mai uşoară problemă de rezolvat. Oameni buni? Oameni ridicol de ignoranţi? Oameni cu o sănătate mentală îndoielnică?

Uşor de definit era situaţia dificilă în care se aflau.

SITUAŢIA LUI HANS ŞI A ROSEI HUBERMANN Chiar foarte ingrată. De fapt, înfricoşător de ingrată.

Când un evreu apare în zorii zilei acolo unde locuiţi, niciunde altundeva decât în locul de naştere al nazismului, e probabil să simţiţi un disconfort extrem. Anxietate, neîncredere, paranoia. Toate îşi joacă rolul şi toate duc la o suspiciune ascunsă că urmează nu tocmai o binefacere divină. Frica este strălucitoare. Cu ochi necruţători.

Elementul surprinzător este că, în ciuda acestei temeri care strălucea în întuneric, era ceva care se opunea tendinţei de isterie.

Mama o alungă pe Liesel cu un ordin.

– Bett{12}, Saumensch!

Vocea era calmă, dar fermă. Mai mult decât neobişnuit.

Papa veni câteva minute mai târziu şi ridică pledul de pe patul liber.

– Alles gut, Liesel? Totul e în ordine?

– Da, papa.

Câteva minute mai târziu, Max Vandenburg era în cameră, fără să facă niciun zgomot şi întunecat. Bărbatul nu respira. Nu se