mişca. Dar, cumva, a străbătut distanţa de la uşă la pat şi a ajuns sub pături.

– Totul e în ordine?

Era din nou papa, vorbind de această dată cu Max.

Răspunsul i-a zburat din gură, apoi s-a mulat ca o pată pe tavan. Atât de mare era ruşinea lui.

– Da, mulţumesc. A spus-o din nou, când papa a ajuns în locul lui obişnuit de pe scaunul de lângă patul lui Liesel: Mulţumesc!

Încă o oră a trecut înainte ca Liesel să adoarmă.

A dormit mult şi adânc.

 

O mână a trezit-o puţin după 8.30 în următoarea dimineaţă.

Vocea de la capătul ei a informat-o că nu putea merge la şcoală în acea zi. Aparent, era bolnavă.

Când s-a trezit cu totul, s-a uitat la străinul din patul celălalt. Pătura lăsa să se vadă doar un cuib de păr turtit într-o parte şi nimic nu se auzea, de parcă se antrenase cumva chiar să şi doarmă cât mai tăcut. Cu mare grijă, ea a trecut pe lângă el, urmându-l pe papa în hol.

Pentru prima dată dintotdeauna, bucătăria şi mama erau în stare de repaus. Era un fel de linişte inaugurală năucitoare. Spre uşurarea lui Liesel, nu a durat decât câteva minute.

 

Era mâncare şi sunetul activităţii de a mânca.

Mama a anunţat prioritatea zilei. S-a aşezat la masă şi a zis:

– Acum, ascultă, Liesel! Papa o să îţi spună ceva astăzi.

Asta era ceva serios – nici măcar nu i-a zis Saumensch. Era o izbândă personală în materie de abţinere.

– O să îţi vorbească şi tu va trebui să-l asculţi. E clar?

Fata încă înghiţea mâncarea.

– E clar, Saumensch?

Asta a sunat mai bine.

Fata aprobă din cap.

 

Când intră în dormitor să-şi ia hainele, observă că trupul din patul celălalt se întorsese şi se încovoiase. Nu mai era o bârnă dreaptă, ci un fel de formă în Z, întinzându-se de la o diagonală la alta. Făcut zigzag în pat.

Îi putea vedea chipul acum, în lumina obosită. Avea gura deschisă şi culoarea pielii era precum coaja de ou. Mustăţi îi îmbrăcau maxilarul şi bărbia, iar urechile erau aspre şi plate. Avea un nas mic, dar deformat.

– Liesel!

Se întoarse.

– Mişcă!

Intră în camera de baie.

Odată îmbrăcată şi ieşită în hol, realiză că nu va pleca prea departe. Papa stătea în faţa uşii pivniţei. Cu un zâmbet slab, aprinse lampa şi o conduse jos.

 

Printre grămezile de cearşafuri de pe jos şi mirosul de vopsea, papa i-a spus să se instaleze comod. Aprinse pe pereţi erau cuvintele pictate, învăţate în trecut.

– Trebuie să îţi spun câteva lucruri.

Liesel stătea în vârful unui morman de un metru de cearşafuri pătate cu vopsea, iar papa – pe un bidon de vopsea de cincisprezece litri. La câteva minute după aceea, îşi căuta cuvintele. Când le găsi, se ridică pentru a le rosti. Îşi frecă ochii.

– Liesel, zise el încet, nu am fost niciodată sigur că asta se va întâmpla, aşa că nu ţi-am spus niciodată. Despre mine. Despre bărbatul de sus.

A mers de la un capăt al subsolului la altul, iar lumina lămpii îi mărea umbra. Îl transforma într-un uriaş pe perete, mergând înainte şi înapoi.

Când s-a oprit din umblat, umbra îi era în spate, privind. Cineva privea mereu.

– Ştii acordeonul meu? întrebă el şi atunci începu povestea.

 

I-a explicat despre Primul Război Mondial şi Erik Vandenburg şi apoi despre vizita la soţia soldatului căzut.

– Băiatul care a intrat în cameră în acea zi este bărbatul de sus. Verstehst? Înţelegi?

Hoţul de cărţi stătea şi asculta povestea lui Hans Hubermann. A durat o oră bună până a ajuns la momentul adevărului, care implica o prelegere foarte evidentă şi necesară.

– Liesel, trebuie să asculţi.

Papa o făcu să se ridice şi o luă de mână.

S-au îndreptat către perete.

Forme întunecate şi exerciţiul cuvintelor.

 

Îi ţinea ferm degetele.

– Îţi aminteşti ziua Führerului – când am venit acasă de la foc, în acea noapte? Îţi aminteşti ce mi-ai promis?

Fata intră în joc. Cu faţa spre perete, zise:

– Că voi păstra un secret.

– Aşa e.

Între umbrele care se ţineau de mâini, cuvintele pictate erau dispersate, agăţate de umerii lor, li se odihneau pe capete şi le atârnau de braţe.

– Liesel, continuă el, dacă spui cuiva despre omul de sus, cu toţii vom avea necazuri mari.

Merse pe graniţa incertă dintre a o speria de moarte şi a o alina îndeajuns, încât să-şi păstreze calmul. O hrăni cu propoziţii şi o privi cu ochii săi metalici. Disperare şi pasivitate.

– Cel puţin mama şi cu mine am fi luaţi, a zis.

Hans era în mod cert îngrijorat că era pe cale de a o înspăimânta prea mult, dar şi-a calculat riscul, preferând să greşească şi să bage prea multă frică în ea, decât prea puţină. Supunerea fetei trebuia să fie un fapt absolut, imuabil.

 

Spre sfârşit, Hans Hubermann s-a uitat la Liesel şi s-a asigurat că era atentă.

I-a prezentat o listă cu consecinţe.

– Dacă spui cuiva, oricui, despre omul acela…

Învăţătoarei.

Lui Rudy.

Nu conta cui.

Ceea ce conta era că toţi erau pasibili de pedeapsă.

– Pentru început, spuse el, voi lua absolut fiecare dintre cărţile tale… şi o voi arde. Era crud. Le voi arunca în cuptor sau în vatră. Cu siguranţă, acţiona ca un tiran, dar era necesar. Înţelegi?

Şocul făcu o gaură prin ea, foarte clară, foarte precisă. Lacrimi curgeau şiroaie.

– Da, papa.

– Mai departe. Încerca să rămână dur, dar trebuia să facă eforturi pentru asta. O să te ia de lângă mine. Vrei asta?

Acum, plângea de-a binelea.

– Nein.

– Bine. O strânse şi mai tare de mână. Îl vor târî de aici pe omul ăla şi poate şi pe mama, şi pe mine… şi nu ne vom întoarce niciodată.

Şi asta a fost de ajuns.

Fata a început să plângă în hohote atât de incontrolabil, încât papa murea să o tragă către el şi să o îmbrăţişeze strâns. Nu a făcut-o. În loc de asta, s-a lăsat jos şi a privit-o drept în ochi. A dat drumul celor mai şoptite cuvinte ale sale de până atunci:

– Verstehst du mich? Înţelegi?

Fata a încuviinţat din cap. Plângea şi acum învinsă, zdrobită, papa al ei o ţinea în aerul pictat şi în lumina de kerosen.

– Înţeleg, papa, înţeleg.

Vocea îi era înăbuşită în strânsoarea lui şi au stat aşa preţ de câteva minute, Liesel cu răsuflarea strivită, iar papa mângâind-o pe spate.

Sus, când s-au