bizantin se asimilase atât de bine în ţara noastră, încât se afla în fruntea partidei boiereşti care lupta pentru a restrânge influenţa familiilor greceşti de curând „aciuate" în ţara noastră (pe când capul partidei pro-greceşti era marele boier Gheorghe Băleanu de autentică obârşie românească!). E drept că tatăl lui Şerban Vodă, marele postelnic Constantin Cantacuzino (nepot de fiu al lui Şeitanoglu), se însurase cu o fată a lui Radu Şerban Basarab, aşa încât fiii lui se simţeau oarecum moştenitori ai vechilor noştri domnitori.

  Constantin postelnicul a fost o frumoasă figură de mare dregător înţelept, preţuit de domni, în special de Matei Basarab. Din nefericire, în 1663, Grigoraşcu Vodă Ghica, venind în scaun, ascultă de unele zvonuri viclene cum că fiii postelnicului râvnesc domnia, şi pune să fie sugrumat bătrânul sfetnic. De unde s-a iscat o cruntă duşmănie, de tip vendetta, între Cantacuzini şi Ghiculeşti. Iar când ajunge la domnie Şerban Cantacuzino, în 1678, se răzbună cumplit pe boierii partizani ai lui Ghica. (Am şi eu, din partea mamei, un strămoş, Valeu Grădişteanu, care a fost tras în ţeapă la mânăstirea Snagov din porunca lui Şerban Cantacuzino – cu toate că era rudă cu el! Iată deci că un domn luminat, ctitor de biserici şi mânăstiri, putea fi cumplit la mânie; se mai trăgea în ţeapă la sfârşitul secolului XVII!

  Dar e drept că în toată Europa supravieţuiesc încă moravuri cumplite: un rege strălucit ca Ludovic al XIV-lea al Franţei foloseşte metode sălbatice, şi în războaiele din Germania, şi înăuntru, contra protestanţilor.)

  Despre Şerban Vodă se zice că nutrea speranţa de a relua lupta împotriva turcilor, dar tocmai în timpul domniei lui (1678-l688) Imperiul Otoman are o ultimă zvâcnire de agresivitate şi ajunge să asedieze Viena, în 1683, episod despre care am vorbit. Şerban Vodă, ca şi domnul Moldovei şi principele Apafi al Transilvaniei, fusese nevoit să însoţească armata turcă cu mica lui oştire; şi s-a zis că trăgea cu tunul cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creştinilor asediaţi. Se mai află şi azi lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creştinii din armata turcă. Dar suntem încă departe de o luptă făţişă împotriva turcilor, în octombrie 1688, Şerban Vodă moare subit – s-au ivit fel de fel de zvonuri despre moartea lui.

  Dintre fraţii lui, stolnicul Constantin Cantacuzino va fi un mare învăţat, cu studii la Padova, iar spătarul Mihai Cantacuzino, după un hagialâc la mânăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, va fi ctitorul mânăstirii de la Sinaia, a cărei construcţie în munţii împăduriţi, la l 000 de metri altitudine, într-o trecătoare prea puţin umblată pe atunci, a fost, am zice azi, o adevărată performanţă. El a clădit de asemenea, la Bucureşti, spitalul Colţea şi biserica din faţa acestuia, unde i s-a ridicat, în veacul trecut, o statuie.

  Tot în vremea lui Şerban Cantacuzino are loc şi începutul unei revoluţii. agricole şi alimentare: se introducea la noi cultura porumbului, plantă descoperită de spanioli cu peste un veac şi jumătate în urmă, în Mexic. Românul constată că făina scoasă din bobul de porumb e aidoma mălaiului de mei din care-şi făcea mămăliga încă din vremea romanilor (e atestat documentar), şi poate chiar dinainte. Meiul a rămas de veacuri cereala de predilecţie a românului, cred, şi din motivul că e cea cu germinaţia cea mai rapidă: dacă-l semeni la 1 mai, îl poţi secera la 15 iunie.

  Într-o ţară bântuită de razii sălbatice şi de războaie, dacă ai norocul să fie pace în acele şase săptămâni, ai pus deoparte hrana de bază pe tot anul.

  Dacă năvălesc turcii sau tătarii, îngrămădeşti sacii şi copiii în căruţă şi fugi la munte. Porumbul însă aducea deodată o serie de noi foloase: randamentul la pogon e mai mare, gustul mălaiului e mai bun, iar grăuntele se potriveşte mai bine pentru hrana cailor şi orătăniilor – dar, mai cu seamă, coceanul poate fi pus pe foc şi, chiar uscat, poate hrăni boii toată iarna. De aceea, încet-încet, în tot veacul al XVIII-lea cultura porumbului se întinde în întreaga ţară până devine, an de an, cultura principală atât în Ardeal, cât şi dincoace de Carpaţi, căci obiceiurile alimentare sunt foarte statornice la un popor, în Muntenia i se va zice porumb (din cauza asemănării ştiuletelui cu pasărea!), în Moldova păpuşoi, iar în Ardeal, cu un nume nemţesc, cucuruz.

  Unii autori consideră că introducerea culturii porumbului ar fi una din cauzele creşterii populaţiei în Principate în secolul XVIII, în ciuda vitregiei vremurilor.

  Constantin Brâncoveanu, iscusit om politic, ctitor şi martir.

  La moartea lui Şerban Cantacuzino s-au adunat marii boieri ca să aleagă un nou domn – de data asta n-a intervenit Poarta – iar boierii, considerând că fiul lui Şerban e încă un copil, îl aleg pe nepotul răposatului domn, pe Constantin Brâncoveanu, om matur şi experimentat care deţinuse mai multe dregătorii. El a vrut să-şi spună mai întâi, după maică-sa, Cantacuzino-Brâncoveanu, dar tot neamul cantacuzinesc, prea mândru, s-a împotrivit cu indignare, zicând că a vrut să se facă armăsar când era doar catâr! Atunci a urcat cu o generaţie mai sus, a luat numele bunicii (Elina lui Radu Şerban Basarab) şi şi-a zis: Basarab-Brâncoveanu.

  Nu voi insista asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar e de ştiut că a fost un domnitor înţelept, şiret totodată, ascunzându-şi acţiunile faţă de turci, austrieci şi ruşi; a căutat de asemeni să-şi impună candidaţii lui în scaunul Moldovei, a fost deci un om ambiţios şi iscusit, şi a domnit 25 de ani – e ultimul domnitor din ţările noastre care reuşeşte să rămână în scaun atâta timp. După el va veni lungul şir de domni fanarioţi care, în general, nu vor fi lăsaţi în scaun, de turci, decât vreo 2-3 ani la rând. în timpul domniei sale a refăcut multe din clădirile şi bisericile înălţate din vechime de neamul său, a construit multe noi monumente şi chiar a „inventat" un stil (cunoscut azi sub numele de „stil brâncovenesc") în care intră, pe lângă