nervi, izbucneşte de câteva ori pe zi în plâns isteric; e considerat teatralist. Ţăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-l purta pe „hoţul ăsta”. Păstorel, pentru că rămâne distant, e vrăjmăşit de moarte. Pe doctorul Răileanu, savant medic ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte dispreţuitor de felul lui, dar şi retras, vor să-l bată. Îl scapă generalul Vătămanu, care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru că povesteşte vânătorile de bouri la care a fost prezent.

  Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. Când mi se întâmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din aţipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri încărcate de aşa ură încât mă fâstâcesc: desigur că de două ori îmi scapă un bocanc din mână – cu zgomot de cutremur şi de furtună – ceea ce îi dă perfectă dreptate în ochii tuturor.

  Acuzaţiile de furt se ţin lanţ. Ni se dă o sticluţă de vreo cincizeci de grame de acid lactic şi sunt pus s-o împart celor care ţin de categoria „boli digestive” (cele mai multe cazuri sunt de t.b.C. Intestinal), unde mă încadrez şi eu. Am luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptând îndelung şi meşterind până ce am ajuns la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) le-am restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea.

  După un sfert de oră se răspândeşte zvonul că venind de la uşă am trecut pe lângă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am înlocuit acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinându-l în întregime pentru mine.

  Acuzaţia e fantastică – cum le place a spune personajelor lui Moličre: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toţi, surprins în flagrant delict.

  N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conţinutul în sticluţa comună, fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului de cameră să guste; ceea ce face, strâmbându-se de acreală. Picur apoi lichidul din sticluţa mea – şi sticla comună se umple.

  — Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Aş de unde, e un citat din VilloN. Îl aveam adversar pe Istrati Miclescu şi ce să vezi. Da, blaireau, fir-ar să fie. Von Steuben, generalul baron prusian, era cât pe-aci să fie ales rege al Statelor Unite după câştigarea războiului de independenţă. A, da, e din Goethe: Warte das Auge nicht sonnenliaft so konnte es die Sonne nicht erblichen. Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai că untul. Malaezia! Kuala Lumpur. Luang Prabang e a haosului. Nu, dragul meu, scuză-mă că te contrazic, Leghorn sunt albe, cele roşii sunt Rhode, blând.

  — Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalităţii ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi în iad, şi cât mai afund, decât să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toţi sub osândă decât să scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie în multe celule, unde un fel de variantă a legii utilităţii finale a lui Böhm-Bawerk funcţiona fără greş: pizma stă în raport de proporţionalitate inversă cu mărimea diferenţei existente între unităţile care formează o colectivitate omenească.

  La Dante şi la Jules Romains e altfel. În Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea: se bucură de bucuria acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor în raiul mai de jos sunt pe deplin mulţumiţi. Jules Romains în Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc într-o cămăruţă din mansarda unui palat decât într-un salon al aceleiaşi părăginite şi devastate clădiri.

  Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpâniţi de egoism şi mânaţi de interesul propriu; fiecare se gândea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit într-însa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia. (Rămânea rece faţă de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămâne în faţa nenorocirii altuia; 2) dar în faţa fericirii altuia nu va rămâne rece – ci o va pizmui de moarte, întrebuinţând orice fel de mârşave mijloace împotriva ei – decât dacă este îndeajuns de preocupat de o posibilă realizare a fericirii proprii.)

  Ţin ochii strâns închişi în camera 44: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial – Eduard al VII-lea cu trabucul în colţul gurii, incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad – şi a! (vorba lui Galsworthy) Bucureştii pe o zi de septembrie cu văzduh verzui opalin; şoseaua din Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, şi-atâtea răcoroase cârciumi, de-o parte şi de alta; strada Armenească liniştită ca o patriarhală de Şt. O. Iosif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n sobele caselor duduie focul.

  Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase, stereotipe. De unde însă îmi vine, stereotip de stăruitor, un proaspăt iz de sulfină, de pământ reavăn, de pâine caldă? (Mă, îmi spune Al. Pal., după ieşirea din închisoare, tu ai devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la «Universul» şi de la «Concursul Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e Nicolae Densusianu!)

  Malmaison, celula 12

  Când se opreşte