Cărți «Radu Paraschivescu descarcă carți de dragoste online gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
Impresia i se confirmă când îşi dă seama că a trecut mai bine de o jumătate de oră, iar el abia a apucat să spună doar „Nu neapărat, însă…”, „Daţi-mi voie să încep cu o precizare…” şi „Din punctul meu de vedere…”. La un moment dat a fost cât pe-aci să termine o frază, dar intervenţia de ultim moment a moderatorului i-a răpit şi această plăcere. În consecinţă, aşteaptă încordat următoarea pauză publicitară, ca să aibă o mică explicaţie cu volubilul amfitrion. Şi pauza vine. E vremea detergenţilor, a iaurturilor, a telefoanelor mobile şi a mărcilor de bere sau de coniac. Profitând de răgaz, invitatul se interesează sfios care e menirea lui în emisiune. „Dar ce s-a întâmplat?” întreabă intrigat moderatorul. „Dacă tot m-aţi chemat aici, poate vă interesează şi ce am de spus”, îngăimă oaspetele. Gazda îşi ia un aer opărit în faţa acestei fronde incipiente. „Dom'le, stai puţin. Eu sunt moderator, eu fac emisiunea. Ai vorbit şi matale şi-o să mai vorbeşti, dar cu măsură. Ar fi şi culmea, la mine-n emisiune să vorbească altu' mai mult. Matale cum te-ai simţi să-ţi intru-n casă şi să-ţi spun unde să-ţi pui hainele şi ce să găteşti? E normal? Păi vezi? Emisiunea mea e casa mea. Te-am chemat, te supui regulilor. Nu-ţi convine, altădată nu mai pupi.”
Un mugur pe această ramură a nesimţirii V. I. P. este moderatorul care dă impresia că-şi apreciază invitaţii, dar îi întrerupe ori de câte ori îi vine bine. El are un modus operandi altoit pe o vorbă a lui Mark Twain: „Nu pot să-i sufăr pe oamenii care continuă să vorbească în timp ce-i întrerup”. Intervenţiile lui n-au nici o noimă, dar vor să creeze în rândul privitorilor impresia că omul e „în chestiune”, că ştie despre ce e vorba în frază. În realitate, obiceiul de a fractura discursul interlocutorului are o explicaţie mult mai simplă. Moderatorul trebuie să-şi justifice într-un fel prezenţa în platou. Dacă stă şi tace, şefii vor crede că nu e bun de nimic şi-l vor scoate din grilă. Aşa că rămâne într-o pândă perpetuă şi, de îndată ce vede că musafirul a ajuns în punctul-cheie al argumentaţiei, se repede asupra lui şi-l obligă să se oprească. Invitaţii reacţionează de la caz la caz. Unii se simt de parcă ar fi puşi să facă box cu umbra. Alţii îşi pierd firul şi încep să divagheze. În fine, curajoşii ripostează scurt: „M-aţi întrebat ceva. Atunci faceţi bine şi ascultaţi-mă.” Efectul acestei puneri la punct durează cât o cursă olimpică de o sută de metri plat. La primul prilej, moderatorul se bagă din nou în vorbă şi bucla nesimţirii se închide.
Deloc neglijabile sunt emisiunile în care realizatorii sau moderatorii se răfuiesc cu persoane care nu sunt de faţă şi cu care au avut divergenţe în trecutul apropiat. Procedeul nu e elegant, ba e abject de-a binelea. Însă dacă vrei câştig de cauză, n-are rost să-ţi alegi mijloacele. Importantă e victoria, nicidecum felul cum o obţii. Realizatorul a fost informat că X sau Y i-a reproşat public un exces, un derapaj sau o gafă. Condiţia lui de V. I. P. îl sileşte să nu lase nepenalizate atenţionările de acest tip. Căci aici nu e vorba de răzbunare, ci de restabilirea raportului corect între nesimţitul V. I. P. şi contestatar. Soluţiile sunt două la număr: ori îl urechezi pe îndrăzneţ când ştii că nu e în ţară şi nu-ţi poate răspunde, ori profiţi de primul prilej şi-l iei la scărmănat în public, având însă grijă să transmiţi instrucţiuni precise echipei cu care lucrezi. „Băi, fiţi atenţi, dacă vrea boul ăla să intre în direct, îi tăiaţi macaroana. Să nu vă prind că-mi daţi legătura. N-am ce să discut cu el.”
Nesimţitul răsfăţat în mass-media.
Dar insigna de V. I. P. nu stă doar la reverul ariviştilor sindicali, al politicienilor sau al realizatorilor de televiziune. Şi nu doar ei pot să ilustreze nesimţirea cu panaş. Lumea greşeşte când crede că apogeul nesimţirii V. I. P. a fost atins de înaltul demnitar care a răspuns ironiilor legate de orientările lui homosexuale printr-un îndemn plastic şi viforos: „Cei care cred aşa ceva să-şi trimită nevestele la mine, ca să se convingă”. Lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Tranziţia carpatină a impus treptat o nouă formă de persoană publică, de răsfăţat al media, de client obsesiv al ştirilor în prime-time şi al primei pagini de gazetă. Este vorba de patronii bolnavi de putere sau de afaceriştii dornici de expunere. Vehiculele preferate ale acestor Evereşti ai nesimţirii sunt fotbalul şi politica. În jurul lor zumzăie un alai de ţuţeri devotaţi, cavaleri de oroare cu bicepsul cât craniul, heralzi ai delirului şi cântăreţi în strună gata să-şi închirieze conştiinţa pentru un post călduţ sau un cont bine alimentat. Preocuparea lor de bază este să-l asigure ritmic pe marele om de rostul lui providenţial, de vorba lui care dizolvă răul şi de fapta lui care e temeiul lumii perfecte.
Nesimţitul V. I. P. din categoria amintită ştie că mulţimea vrea circ dimineaţa, la prânz şi seara şi e gata să-l ofere, cu sau fără pâine. Priviţi-i cu detaşare. Este animalul perfect al tranziţiei: isteric, apucat, insultător, gata să dea bani cu o mână şi să învârtă cuţitul cu cealaltă, convins că are fir scurt cu divinitatea şi că e singurul sănătos într-o lume virusată, sălbatic în duelurile pseudopolitice şi chefliu fără perdea la nunţile interlope, orbit de propria dimensiune şi fascinat de pildele biblice, ţinând statuia Sfântului Gheorghe pe casa de bani sau pe televizorul cu plasmă, ridicând biserici şi înjurând de dumnezei, mâncând telemea acasă şi somon fume la restaurant, disponibil la orice oră din zi şi din noapte pentru scandal şi