balamuc, afectuos cu nevasta şi greţos cu femeile care nu i se închină în altarul politicii, lăcrimând când e săgetat de amintiri personale, dar imbatabil la pusul poalelor în cap, sentimental pe ritmuri de manele şi inflexibil când debitează enormităţi, de neoprit în marşul lui împotriva normalităţii, sfidător în faţa legii şi permeabil la indicaţiile de sus, obişnuit să comande fripturi şi năzuind să comande oştiri de războinici aleşi după chip şi asemănare, scăpat din corsetul oricăror norme de comportament, bun de gură şi belaliu, ilogic şi generos, incapabil să trăiască fără perfuzii TV, îmbrăcat de la firme străine şi propovăduind deşănţat românismul, momit de ispite voievodale şi crâncen în jurămintele de răzbunare, şmecher în afaceri şi infantil în gândire, şef de cuib, echipă şi partid, abonat la revelaţii şi deopotrivă la erezii, instalat în foişorul trufiei, autoipostaziat în urs, luptător şi preşedinte de ţară, curajos în spatele bodyguarzilor, nerăbdător să scoată sabia, dar neputând să ţină pixul.

  V. I. P.-ul astfel descris dezvoltă comportamente patologice pe care anturajul începe prin a le admira şi sfârşeşte prin a le reproduce. Dacă el rezolvă disputele cu pumnul sau sudalma, ceilalţi se simt obligaţi să-i calce pe urme. Frisonul emulativ e la el acasă. După ce nesimţitul-şef bate un ziarist, adjunctul lui îşi repede pumnul în falca unui suporter. Dacă stăpânul prealuminat descoperă o uneltire mârşavă a rivalilor, mâna lui dreaptă dezgroapă trei. Dacă El, Supremul atacă fără discriminare, haita se repede ca la un semn. Avem aici nesimţirea care aruncă în aer totul, începând cu Vechiul Testament şi terminând cu ANAF-ul. Dinamita plasată de nesimţitul V. I. P. sub şezutul individual şi în ţesutul social şterge în cazul de faţă contururile lumii fireşti şi condamnă la sminteală.

  Este interesant să-i studiezi pe reprezentanţii acestei categorii în clipa când cineva – de obicei, un ziarist – le pune o întrebare incomodă. Pojghiţa de civilitate se crapă şi lasă să se vadă nesimţirea violentă, neprelucrată. Unul dintre cei descusuţi se congestionează, începe să se bâlbâie şi până la urmă varsă o tonă de mizerii în capul curiosului imprudent. Altul îl priveşte cu ochi şerpeşti şi-l scuipă în faţă. Altul îl drăcuie scurt, rezervându-i acelaşi tratament şi operatorului care filmează. Altul ameninţă că sună la conducerea ziarului şi cere măsuri punitive urgente. Altul încearcă să confişte fie microfonul, fie camera video, fie pe ambele. În fine, altul urcă la volan şi simulează că vrea să-l calce cu maşina pe temerar. Nesimţitul nu se mai fereşte şi nu mai acceptă să joace roluri de ochii lumii. Se comportă după cum îi vine, fără să se gândească la ce va spune lumea. Oricum nu l-a interesat niciodată – poate doar atunci când a apărut la televizor ca să facă politică, propagandă sau prozeliţi.

  Categoria nesimţiţilor V. I. P. e spaţioasă şi primitoare. Criteriile de admitere se ştiu, iar valabilitatea lor a fost testată în timp. Cine vrea să adere trebuie să întrunească un set de însuşiri la îndemână: să fie convins că i se permite totul şi nu i se refuză nimic; să pretindă respect şi să ofere în schimb mojicie; să aşeze între el şi omul de pe stradă o distanţă de neacoperit; să aibă conştiinţa propriului statut şi să abuzeze de ea ori de câte ori are prilejul; să fie generos când se ştie filmat şi zgârie-brânză în rest; să se supună doar regulilor tagmei. E greu? Nu din cale-afară. Nesimţitul V. I. P. are alonja notorietăţii, dar nu se pricepe s-o valorifice întotdeauna. Probabil că acesta este de fapt punctul lui vulnerabil: neputinţa de-a sesiza momentul când un avantaj aparent se transformă în handicap decisiv.

  Epilog.

  M-am trezit buimac, în zgomotul unui pickhammer insistent. Visam că nimerisem pe masa de operaţie a unui chirurg avangardist, care profita de mine ca să experimenteze ultima invenţie în materie de timpanoplastie. Am simţit un sfredel în urechi, am înjurat neputincios şi am deschis ochii. Visul s-a risipit, dar impresia că eram supus unei torturi umilitoare a rămas. Mi-am dat seama totodată că dormisem mult mai puţin decât îmi propusesem. M-am uitat la ceas şi am văzut că era şase şi jumătate dimineaţa. M-am dat jos din pat cu mişcări de păpuşă dezaxată şi mi-am aruncat ochii pe geam. Trei bărbaţi găureau asfaltul cu aerul că împlinesc un ritual păgân. Mare nesimţire, mi-am spus cu năduf şi am intrat în baie. Pe la jumătatea duşului, apa s-a oprit brusc. Am rămas cu săpunul pe mine, neştiind ce să cred. Două minute mai târziu, pe când filosofam pe tema actelor ratate, gresia şi faianţa au început să zornăie ameninţător. Ceva dezagreabil şi drastic se petrecea dedesubt. Un burghiu a prins să foreze un perete, semn că vecinii de jos tocmai votau schimbarea. Şi probabil că era mult de votat, dat fiind că demaraseră procedura la 6.50.

  Am ieşit pe uşa blocului şi după doi paşi m-am simţit atacat de nişte musculiţe ciudate. Mi-am trecut mâinile prin păr, încercând să văd despre ce era vorba, şi apoi mi-am ridicat privirile. La etajul doi, coana Miţa tocmai împăturea mulţumită faţa de masă pe care mi-o scuturase în cap. Noua formă de mătreaţă pe care o contractasem prin amabilitatea ei m-a făcut să clatin din cap – pe jumătate de nervi, pe jumătate ca să-mi scutur măcar o parte din recolta de firimituri.

  Am ajuns în staţia de autobuz la timp ca şoferul autobuzului să-mi închidă uşa în nas şi să mă oblige la zece minute de aşteptare exasperată. Într-un târziu, următorul autobuz s-a urnit de la capătul liniei şi a tras la bordură. M-am aşezat pe un scaun, am deschis geamul din dreptul meu, am scos o carte din geantă şi am dat să citesc. Din spate, o mână păroasă mi-a închis geamul cu o mişcare care nu admitea replică. Mi-am amintit că autobuzul e o incintă pe placul anaerobilor şi mi-am plecat ochii în carte. Din jur simţeam cum mă înconjoară izuri care mai de care mai îndrăzneţe. Am apucat să citesc