Luna plutea deasupra deşertului, fantomatică, distantă şi liberă. O văzuse pe Dayna, din Free Zone. O văzuse o singură dată. Oare ce se întâmplase cu ea? Spionase şi ea? Se întorsese înapoi?

Nu ştia nimic despre toate astea. Dar se temea.

Pe scaunul La-Z-Boy din faţa inutilului televizor color din apartament aştepta un mic rucsac, plin cu felii de şuncă ambalate în vid, Slim Jims şi Saltines. Îl ridică şi-l puse în spate.

Călătoreşti noaptea, dormi ziua.

Ieşi în curtea clădirii fără să arunce vreo privire înapoi. Luna era atât de puternică, încât îi arunca umbra pe cimentul crăpat, unde jucătorii, înainte să intre în cazinouri, îşi parcaseră odinioară maşinile lor cu numere de înmatriculare din alte state.

Îşi ridică privirile spre banul spectral ce plutea pe cer.

― Luna, şopti el. Doamne, da. Tom Cullen ştie ce înseamnă asta.

Bicicleta lui îl aştepta rezemată de peretele din stuc roz al clădirii. Se opri un moment ca să-şi aranjeze rucsacul, apoi încălecă şi porni în direcţia drumului Interstate. Pe la ora 11 noaptea ieşise din Las Vegas şi pedala spre est, pe banda de refugiu a lui I-15. Nimeni nu-l văzuse. Nimeni nu sunase alarma.

Mintea lui se afla într-un punct neutru, aşa cum se întâmpla aproape întotdeauna când îşi rezolva problemele imediate. Pedală mai departe, conştient doar de faptul că briza uşoară a nopţii îi mângâia obrajii transpiraţi. Din când în când trebuia să ocolească o dună de nisip care se târâse din deşert şi pusese un braţ alb şi scheletic de-a curmezişul drumului, şi, ieşind din oraş, evită şi maşinile şi camioanele oprite în drum – priviţi lucrarea mea, voi, cei puternici, şi minunaţi-vă, ar fi spus poate Glen Bateman, în felul lui ironic.

La ora 2 făcu un popas şi luă o gustare uşoară, Slim Jims, biscuiţi şi Kool-Aid dintr-un termos mare, prins în spatele bicicletei. Apoi îşi văzu de drum. Luna apusese. Cu fiecare rotaţie a roţilor bicicletei se afla tot mai departe de Las Vegas şi se simţea tot mai bine.

Dar la 4.15 în acea dimineaţă de 13 septembrie se abătu asupra lui un talaz îngheţat de teamă, cu atât mai înspăimântător cu cât era total neaşteptat şi aparent iraţional. Tom ar fi ţipat cat îl ţinea gura, dar coardele lui vocale erau deodată încremenite. Muşchii picioarelor îi amorţiră brusc şi continuă să meargă mai departe în virtutea inerţiei, sub stelele încremenite. Imaginea alb-negru negativă a deşertului defila tot mai încet pe dinaintea lui.

El se afla în apropiere.

Omul fără faţă, demonul ce bântuia acum pe pământ.

Flagg.

Bărbatul înalt, aşa-i spuneau. Rânjitul, aşa-i spunea Tom în sinea lui. Numai că atunci când rânjetul se abătea asupra ta, ţi se oprea sângele în vene, iar carnea se făcea rece şi cenuşie. Omul în stare să se uite la o pisică şi s-o facă să borască ghemotoace de păr. Dacă trecea printr-un şantier, lucrătorii se izbeau cu ciocanul în degete, puneau şindrila invers sau mergeau ca somnambulii până la capătul grinzilor şi...

... Vai, Doamne Dumnezeule, este treaz!

Un geamăt ieşi din gâtlejul lui Tom. Simţi deodată veghea celuilalt. I se păru că vede sau simte un Ochi deschizându-se în bezna începutului de zi, un Ochi roşu, infernal, încă puţin împăienjenit şi buimac de somn. Se rotea în întuneric. Căuta. Pe el îl căuta. Ştia că Tom Cullen se află acolo, dar nu şi locul precis unde să-l găsească.

Picioarele găsiră cu greu pedalele şi începură să se mişte, din ce în ce mai repede; se aplecă asupra coarnelor, reducând rezistenţa în faţa vântului, până ce prinse o viteză ameţitoare. Dacă i-ar fi ieşit acum în cale epava unei maşini, ar fi intrat în ea cu toată viteza şi poate ar fi suferit un accident mortal.

Treptat, simţi că prezenţa aceea întunecată şi fierbinte rămâne în urma lui. Iar cea mai mare minune dintre toate a fost că Ochiul roşu infernal căutase în direcţia lui, trecuse pe deasupra sa fără să-l vadă (poate din cauză că m-am aplecat aşa de tare asupra ghidonului, judecă Tom Cullen incoerent)... după care se închisese la loc.

Omul Întunecat dormea din nou.

Cum se simte iepuraşul când umbra şoimului se lasă asupra lui ca un crucifix negru... şi apoi îşi vede de drum fără să se oprească sau măcar să încetinească? Cum se simte şoarecele când pisica ce a pândit cu răbdare în faţa găurii lui cât e ziua de lungă a fost înşfăcată fără prea multă ceremonie de stăpânul ei şi aruncată pe uşă afară? Cum se simte cerbul când se strecoară pe nesimţite pe lângă atotputernicul vânător, care trage un pui de somn după prânz, după ce în dimineaţa respectivă a ucis trei urşi? Poate că nu simt nimic sau poate simt ceea ce a simţit şi Tom Cullen pe când ieşea din sfera aceea de influenţă neagră şi periculoasă: o izbucnire de uşurare teribilă şi măreaţă; sentimentul unei noi naşteri. Şi, mai presus de orice, un sentiment de siguranţă, atât de greu dobândit, că un asemenea noroc nu poate fi decât un semn ceresc.

Merse până la ora 5 dimineaţa. În faţa lui, cerul căpătase culoarea albastru-închis-tivit-cu-auriu a răsăritului. Stelele păleau.

Tom era la capătul puterilor. Mai pedală puţin, până ce văzu un povârniş abrupt, cam la şaizeci de metri la dreapta şoselei. Îşi împinse bicicleta peste mal şi apoi coborî în valea seacă. Urmându-şi impulsurile şi semnalele instinctului, adună suficientă iarbă uscată şi cactuşi ca să acopere bicicleta. Cam la zece metri de bicicletă erau două stânci mari, sprijinite una de cealaltă. Se strecură în punga de umbră dintre ele, îşi puse haina sub cap şi adormi aproape imediat.

Momâia ambulantă se întorsese la Vegas.

Ajunsese cam pe la ora 9.30 dimineaţa. Lloyd îl văzuse sosind. Şi Flagg îl văzuse pe Lloyd, dar nu-l băgase în seamă.

Traversase holul recepţiei de la Grand, conducând o femeie. În ciuda aversiunii tuturor de a se uita la Omul Întunecat, mai multe capete se întorseseră s-o privească pe ea. Părul femeii era alb ca zăpada. Suferise o teribilă arsură de la