soare, atât de gravă, încât îl ducea pe Lloyd cu gândul la victimele incendiului cu benzină de la Indian Springs. Părul alb, arsura îngrozitoare, ochii absolut goi. Avea o expresie nu doar placidă, ci de-a dreptul idioată. Lloyd mai văzuse odată asemenea ochi. La Los Angeles, după ce Omul Întunecat îl terminase pe Eric Strellerton, avocatul care avea de gând să-l înveţe pe Flagg cum să procedeze.

Flagg nu se uita la nimeni. Rânjea. O conduse pe femeie până la lift şi intrară împreună în cabină. Uşa se închise în urma lor şi urcară până la ultimul etaj.

În următoarele şase ore, Lloyd se strădui să pună totul la punct, ca să fie pregătit când Flagg avea să apară şi să-i ceară raportul. După părerea lui, totul era sub control. Nu-i mai rămăsese decât să-l găsească pe Paul Burlson şi să scoată de la el toate datele în legătură cu Tom Cullen, pentru eventualitatea că Julie Lawry descoperise cu adevărat ceva interesant. Lloyd se îndoia, dar cu Flagg era mai bine să te ştii în siguranţă decât să ai ce regreta după aceea. Mult mai bine.

Ridică receptorul şi aşteptă răbdător. După câteva secunde se auzi un păcănit şi apoi vocea nazală a lui Shirley Dunbar, specifică celor din Tennessee.

― Centrala.

― Bună, Shirley, sunt eu, Lloyd.

― Lloyd Henreid! Ce faci?

― Destul de bine, Shirl. Poţi să-mi faci legătura la 6214?

― Paul? Nu este acasă? Se află la Indian Springs. Cred că pot să-ţi fac legătura cu el la comandamentul bazei.

― Okay, te rog să încerci.

― Imediat. Ascultă, Lloyd, când vrei să treci pe la mine să guşti din prăjitura mea cu cafea? Am mereu proaspătă, pentru că fac câte una la fiecare două sau trei zile.

― Curând, Shirley, o asigură Lloyd, strâmbându-se.

Shirley avea patruzeci de ani, era deşirată... şi pusese ochii pe Lloyd. Avea parte de o mulţime de ironii din pricina ei, mai cu seamă de la Whitney şi Ronnie Sykes. Dar era o telefonistă foarte bună, capabilă să facă adevărate minuni cu sistemul telefonic din Las Vegas. Punerea în funcţiune a telefoanelor – sau cel puţin a celor mai importante – fusese cea dintâi prioritate a lor după alimentarea cu energie electrică, dar cea mai mare parte a echipamentului automatic arsese, prin urmare se văzuseră siliţi s-o ia de la început, ceea ce echivala cu vechile cutii din tablă şi sfoara ceruită. Întreruperile se ţineau lanţ. Dar Shirley se ocupa de toate cu o pricepere ieşită din comun şi dădea dovadă de multă răbdare cu celelalte trei sau patru operatoare, care mai aveau încă multe de învăţat.

Pe deasupra, prăjitura cu cafea era cu adevărat minunată.

― Curând, repetă el, făcându-şi socoteala cât de bine ar fi fost să se poată face o combinaţie între trupul durduliu şi tânăr al Juliei Lawry şi talentele şi firea blândă, supusă, ale lui Shirley Dunbar.

Femeia se arătă mulţumită. Pe linie veniră mai multe pocnete şi pârâituri şi un ţiuit înalt care-l făcură să îndepărteze receptorul de ureche. Apoi se auzi târâitul răguşit de la celălalt capăt al firului.

― Bailey, comandamentul, se auzi o voce care, din cauza distanţei, suna a tinichea.

― La aparat Lloyd, tună el în receptor. Paul este acolo?

― Cum ai zis, Lloyd? îl întrebă Bailey.

― Îl caut pe Paul! Paul Burlson!

― A, el! Da, e chiar aici, bea Cola.

Urmă o pauză – Lloyd începu să creadă că firava legătură se întrerupsese definitiv – şi apoi îl auzi pe Paul.

― Trebuie să strigăm, Paul, legătura e proastă.

Lloyd se îndoia că Paul dispune de capacitatea pulmonară necesară ca să urle. Era un bărbat costeliv, cu lentile groase la ochelari, unii îi spuneau Mr. Cool, pentru că se încăpăţâna să poarte în fiecare zi un costum complet, din trei piese, în pofida caniculei ucigătoare de la Vegas. Dar era foarte bun în postul de ofiţer de informaţii şi, după cum îi mărturisise Flagg lui Lloyd într-unul dintre momentele lui de expansiune, încă înainte de 1991, Burlson avea să răspundă de poliţia secretă. Şi va fi aşa de bun în funcţia respectivă, adăugase Flagg cu un zâmbet cald şi cuceritor.

Paul reuşi să vorbească ceva mai tare.

― Ai catastiful la tine? îl întrebă Lloyd.

― Da, Stan Bailey şi cu mine întocmeam chiar acum un program de muncă în rotaţie.

― Te rog să verifici dacă ai date despre un tip numit Tom Cullen, bine?

― Doar o secundă. Secunda se întinse la două sau trei minute, iar Lloyd începu să se întrebe din nou dacă nu cumva legătura se tăiase. Apoi Paul îi zise: Okay, Tom Cullen... eşti acolo, Lloyd?

― Chiar aici.

― Cu telefoanele astea, nu ştii niciodată. Are vârsta probabilă între douăzeci şi doi şi treizeci şi cinci. El însuşi nu ştie sigur. Uşoară înapoiere mintală. Posedă în schimb capacitate de muncă. L-am folosit în echipa de curăţenie.

― De cât timp se află la Las Vegas?

― De mai puţin de trei săptămâni.

― Vine din Colorado?

― Da, însă avem peste zece persoane care şi-au încercat norocul dincolo şi au ajuns la concluzia că nu le place. Pe tipul despre care mă întrebi l-au alungat. Avea relaţii sexuale cu o femeie normală şi, din câte presupun, s-au temut pentru fondul lor genetic, explică Paul râzând.

― Ai adresa lui?

Paul i-o comunică, iar Lloyd o notă repede în agendă.

― Asta-i tot, Lloyd?

― Dacă ai timp, aş vrea să mai verific un nume.

Paul râse cu aerul aferat al tipului meschin:

― Desigur, doar sunt în pauza de cafea.

― Este vorba de Nick Andros.

― Numele respectiv se află pe lista roşie, îi răspunse Paul fără ezitare.

― Da? Lloyd gândea cu toată viteza de care era în stare, adică foarte departe de viteza luminii. Habar n-avea ce anume înţelege Paul prin lista roşie. De la cine ai primit numele acesta?

Paul răspunse exasperat:

― Tu de la cine crezi? Aceeaşi persoană care mi-a dat toate celelalte nume de pe lista roşie.

― Aha, foarte bine.

Sporovăiala era practic imposibilă când era atât de greu să te înţelegi, iar Lloyd avea oricum destule pe cap ca să nu-i mai ardă de aşa ceva.

Lista roşie. Nume pe care Flagg i le comunicase lui Paul şi numai lui, din câte se vedea... cu toate că Paul era încredinţat că şi Lloyd avea ştiinţă de ele. Lista roşie, oare ce mai însemna şi asta? Roşu înseamnă stop.

Roşu înseamnă primejdie.

Lloyd