Randall Flagg. Vorbele ei cădeau tot mai repede, însoţite acum de un rânjet batjocoritor. Mai spun că expertul tău în armament a luat-o razna, iar tu nu ai ştiut că se va întâmpla. Se tem că jucăriile pe care le va aduce de această dată din deşert nu vor fi destinate celor din Est, ci vouă. Şi au început să plece. Ştiai asta?

― Minţi, şopti el. Chipul lui era alb ca varul, iar ochii îi ieşiseră din cap. Nu vor îndrăzni. Iar dacă ar face-o, aş şti şi eu.

Ochii ei goi scrutau peste umărul bărbatului, spre răsărit.

― Eu îi văd, murmură ea. Îşi părăsesc posturile în miez de noapte, iar Ochiul tău nu-i vede. Îşi părăsesc posturile şi dispar, într-o echipă de lucru pleacă douăzeci de oameni şi nu se întorc decât optsprezece. Gărzile de la graniţe dezertează. Se tem că echilibrul de forţe se înclină de cealaltă parte. Te părăsesc, te părăsesc, iar cei ce rămân nu vor ridica niciun deget când vor veni oamenii din est să te termine o dată pentru totdeauna...

Nu ştia ce anume, dar ceva se rupse în el.

― MINŢI! urlă.

Ambele braţe ale lui Flagg se abătură asupra umerilor femeii, zdrobindu-i claviculele ca pe nişte creioane. Îi ridică trupul în sus, deasupra capului, în albastrul palid al deşertului şi, răsucindu-se pe călcâie, o aruncă departe, aşa cum aruncase şi paharul. Văzu imensul zâmbet de uşurare şi de triumf de pe faţa ei, neaşteptata undă de raţiune din priviri, şi atunci înţelese. Îl ispitise s-o facă, înţelegând, nu se ştie cum, că doar el putea s-o elibereze...

Ea purta copilul lui.

Se aplecă peste parapet, încercând să împiedice producerea irevocabilului. Cămaşa ei de noapte flutura. Mâna lui apucă materialul vaporos şi simţi cum se sfâşie, lăsându-i în palmă o bucată atât de diafană, încât putea să-şi vadă degetele prin ea – ceea ce rămâne din vis când te trezeşti.

Apoi ea dispăru, căzând drept în jos, cu degetele de la picioare îndreptate spre pământ, cămaşa strângându-i-se în jurul gâtului şi învăluindu-i faţa, în valuri. Nu scoase niciun ţipăt.

Se prăbuşea tăcută ca o rachetă dezertoare.

Când auzi bufnitura indescriptibilă a impactului, Flagg îşi lăsă capul pe spate şi urlă spre ceruri.

Nu avea nicio importanţă, nu avea nicio importanţă.

Situaţia se afla încă sub controlul lui.

Se aplecă din nou peste parapet şi urmări cum oamenii se strângeau în fugă, ca nişte fragmente de pilitură atrase de un magnet. Sau ca nişte viermi repezindu-se la un hoit.

Arătau atât de mici, iar el se afla atât de sus deasupra lor.

Avea să intre în stare de levitaţie, hotărî el, ca să-şi recapete calmul.

Dar trecu multă, foarte multă vreme până ce tocurile cizmelor lui se înălţară deasupra acoperişului, iar atunci nu plutiră decât la un centimetru deasupra betonului. Mai sus nu reuşi să urce.

 

Tom se trezi în seara aceea la 8, dar era încă prea multă lumină ca să pornească la drum. Aşteptă. Nick i se arătase din nou în somn şi stătuseră de vorbă. Era atât de plăcut să stai de vorbă cu Nick.

Rămase în umbra stâncii şi urmări cum se întunecă cerul. Stelele începură să licărească. Îi veniră în minte şi pofti nişte Pringle’s Potato Chips. Când avea să se întoarcă în Free Zone – dacă avea să se întoarcă acolo – o să se înfrupte din tot ce-şi dorea. Avea să înfulece cartofi Pringle’s pe săturate. Şi avea să se scalde în iubirea prietenilor. Iată ce lipsea la Las Vegas, hotărî el – dragostea. Erau nişte oameni destul de drăguţi şi aşa mai departe, dar nu găseai la ei prea multă dragoste. Pentru că erau ocupaţi cu frica. Dragostea nu creşte prea bine într-un loc unde nu există decât teamă, după cum nici plantele nu cresc bine într-un loc unde-i întotdeauna întuneric.

Numai ciupercile bune şi cele otrăvitoare cresc mari şi grase la întuneric, până şi el ştia asta, Doamne, da.

― Îi iubesc pe Nick, pe Frannie, pe Dick Ellis şi pe Lucy, şopti Tom. Era rugăciunea lui. Îi iubesc pe Larry Underwood şi pe Glen Bateman. Îi iubesc pe Stan şi pe Ralph. Îl iubesc pe Stu. Îl iubesc...

Era ciudat cu câtă uşurinţă îi veneau numele. Păi, când se afla în Boulder, se putea considera mulţumit dacă-şi amintea numele lui Stu, când venea în vizită. Gândul i se întoarse la jucării. La garajul, maşinile şi trenuleţele lui. Se jucase cu ele ore întregi. Dar se întreba dacă avea să se joace cu ele tot atât de mult când se va întoarce din această... dacă se va întoarce. Nu va mai fi acelaşi lucru. Era trist, dar poate era şi bine, totodată.

― Domnul este păstorul meu, recită el încetişor. Nu voi duce lipsă de nimic. El mă odihneşte pe câmpiile roditoare. El îmi unge creştetul cu ulei. El mă învaţă să mă bat cu duşmanii. Amin.

Acum era destul de întuneric. Porni din nou la drum şi, pe la 11.30, ajunse la God’s Finger, unde făcu un mic popas şi mâncă. Terenul mai înalt din acel loc îi permise să vadă, privind în urmă, mai multe luminiţe care se mişcau. Pe şosea, gândi el. Mă caută pe mine.

Tom se întoarse iarăşi spre nord-est. Departe, abia vizibil în beznă (luna, plină cu două seri în urmă, era acum pe cale să apună), distinse un imens dom rotunjit, de granit. Acesta era următorul lui reper.

― Îl dor picioarele pe Tom, îşi şopti el, nu fără o undă de veselie. Durerea din tălpi era nimic în comparaţie cu alte rele. Da, dureri în picioare.

Îşi văzu de drum şi, atunci când umbrele nopţii se risipiseră şi îşi găsise un culcuş, străbătuse aproape şaizeci de kilometri. Se afla aproape de graniţa dintre Nevada şi Utah.

La ora 8 dimineaţa dormea profund, cu tâmpla sprijinită de haină. În spatele pleoapelor închise, ochii i se mişcau repede, în toate părţile.

Nick i se arătase în vis şi Tom stătea de vorbă cu el.

Tom se încruntă în somn. Îi spusese lui Nick cât de mult dorea să-l vadă din nou.

Dar, dintr-un motiv neînţeles, Nick se întorsese şi se îndepărtase.

CAPITOLUL 68

Vai, cum se repetă istoria: Trashcan Man se prăjea din