Chiar asta merit, chiar asta merit şi pace.

Pielea i se arsese, se cojise, se arsese, se cojise iarăşi şi apoi nu se mai bronzase, ci se înnegrise. Era o dovadă vie a faptului că, în cele din urmă, omul devine o imagine a ceea ce este el cu adevărat. Trash arăta ca şi cum cineva ar fi aruncat peste el gaz lampant şi apoi i-ar fi dat foc cu un chibrit. Albastrul ochilor lui pălise în lumina orbitoare a deşertului, iar dacă priveai în ei, aveai impresia că te uiţi prin nişte ciudate găuri în spaţiu. Hainele lui păreau să imite în chip straniu veşmintele Omului Întunecat – o cămaşă în carouri roşii, deschisă la gât, jeanşi decoloraţi şi cizme pentru deşert, zgâriate, tocite, mototolite şi rupte. Îşi aruncase amuleta cu ochiul roşu. Nu merita s-o poarte. Se dovedise nevrednic. Şi, ca toţi diavolii imperfecţi, fusese alungat.

Se opri în soarele pârjolitor şi se şterse la frunte cu mâna subţire şi tremurătoare. Fusese menit pentru acest loc şi pentru această clipă – întreaga lui viaţă fusese doar o pregătire. Trecuse prin coridoarele de foc ale iadului ca să ajungă aici. Îl suportase pe şeriful care-i ucisese tatăl, nenorocirile de la Terre Haute şi pe Carley Yates. După o întreagă viaţă tristă şi însingurată, îşi găsise prieteni. Lloyd. Ken. Whitney Horgan.

Vai, Doamne, irosise totul. Merita să ardă aici, în tigaia diavolului. Oare mai exista pentru el mântuire? Poate doar Omul Întunecat să ştie. Trashcan în niciun caz.

Nu reuşea să-şi amintească exact ce i se întâmplase – poate pentru că mintea lui torturată refuza să-şi amintească. Petrecuse mai mult de o săptămână în deşert, înainte de ultima lui întoarcere dezastruoasă la Indian Springs. Un scorpion îl înţepase la degetul mijlociu de la mâna stângă (degetul-sulă, cum ar fi zis cu o vulgaritate groasă, de sală de biliard, de mult uitatul Carley Yates în de mult uitatul Powtanville), şi palma aceea i se umflase ca o mănuşă de cauciuc umplută cu apă. În ţeastă i se răspândise un foc infernal. Cu toate astea, mersese mai departe.

În cele din urmă se întorsese la Indian Springs, simţindu-se în continuare ca o plăsmuire a imaginaţiei cuiva. Cât timp ceilalţi examinaseră descoperirile lui – capse incendiare, mine terestre, nişte nimicuri, de fapt – se discutase cu voie bună. Trash începuse să se simtă la largul lui pentru prima oară de când îl muşcase scorpionul.

Apoi, din senin, suferise o mutaţie în timp, trezindu-se tocmai la Powtanville. Careva îi spusese: „Oamenii care se joacă cu focul fac pe ei în pat, Trash”, iar el îşi ridicase privirile, aşteptându-se să-l vadă pe Billy Jamieson, dar nu era Bill, ci Rich Groudemore din Powtanville, rânjind şi scobindu-se-n dinţi cu un chibrit, cu degetele negre de unsoare, fiindcă în pauza de masă făcuse o partidă de popice la sala Texaco din colţ. Iar altcineva a adăugat: „Ai face bine să-l ascunzi, Richie, Trash s-a-ntors în oraş.” La început a crezut că este Steve Tobin, dar nu era Steve. Ci Carley Yates, în haina lui de motociclist, veche şi ponosită. Din ce în ce mai îngrozit, constată că sunt toţi de faţă, cadavre fără odihnă ce se treziseră iarăşi la viaţă. Richie Groudemore, Carley, Norm Morrisette şi Hatch Cunningham, cel care chelea, chiar dacă nu avea decât optsprezece ani, şi pe care ceilalţi îl strigau Hatch Cunnilingus.

Se hlizeau la el. Totul se întâmplă apoi ca şi cum n-ar fi trecut atâta amar de ani. Hei, Trash, de ce n-ai pus foc la ŞCOALĂ? Hei, Trashy, ai pârlit porcu’? Hei, Trashcan Man, am auzit că tragi pe nări gaz Ronson pentru brichete, e pă bune?

Şi pe urmă Carley Yates: Hei, Trash, ce-a zis bătrâna Semple când i-ai dat foc la cecul de pensie?

Se chinui să ţipe la ei, dar din gâtlej nu-i ieşise decât o şoaptă: „Nu mă mai sâcâiţi cu cecul bătrânei Semple.” Apoi o luă la fugă.

Restul se întâmplă ca într-un vis. Pusese mâna pe detonatoarele incendiare şi le montase pe autocisterne. Mâinile îşi văzuseră de treabă mecanic, în timp ce mintea lui bântuia cine ştie unde, într-un vârtej confuz. Oamenii îl văzuseră făcând naveta între garaj şi vehiculul său special de deşert, pe imensele cauciucuri de forma unor baloane, ba unii dintre ei îi făcuseră semne cu mâna, dar nimeni nu se apropiase ca să-l întrebe ce face. La urma urmei, purta talismanul lui Flagg.

Trashy muncea şi se gândea la Terre Haute.

La Terre Haute îi dădeau să muşte dintr-un obiect de cauciuc când îl supuneau la şocuri, iar bărbatul de la comenzi semăna uneori cu şeriful care-i ucisese tatăl, alteori cu Carley Yates sau cu Hatch Cunnilingus. Întotdeauna îşi jura amarnic să nu se pişe iarăşi pe el. Şi de fiecare dată o păţea.

După ce aranjase camioanele, se dusese în cel mai apropiat hangar şi se ocupase şi de elicoptere. Ca să facă o treabă ca lumea, dorise să le monteze şi ceasuri, prin urmare se dusese în bucătăria popotei, unde găsise nenumărate ceasuri din plastic, de doi bani bucata. Le potriveai la cincisprezece minute sau o jumătate de oră, şi când ajungeau la zero făceau ding şi ştiai că a sosit timpul să-ţi scoţi plăcinta din cuptor. Numai că de data asta, gândise Trash, în loc să facă ding, vor face bang. Îi plăcea chestia asta. Nemaipomenit. Dacă lui Rich Groudemore sau Carley Yates le venea ideea să decoleze cu elicopterele astea, vor avea o surpriză extraordinară. Nu făcuse decât să lege ceasurile de bucătărie la sistemul de aprindere al elicopterelor.

După ce terminase, judecata îi revenise pentru câteva clipe. Avu un moment de cumpănă. Se întorsese în loc şi se uitase mirat la aparatele parcate în uriaşul hangar bântuit de ecouri şi apoi la propriile-i palme. Miroseau a catran ars. Dar aici nu era Powtanville. La Powtanville nu existau elicoptere. Soarele de Indiana nu strălucea cu puterea sălbatică a soarelui de aici. Se afla