Trash îşi măsură opera cu îndoială. Ce făcea el aici, sabota echipamentul Omului Întunecat? Era o absurditate, o nebunie. Nu-i rămânea decât să demonteze totul, cât mai repede cu putinţă.

O, dar dacă se gândea la exploziile acelea minunate!...

Încântătoarele focuri.

Combustibilul de avion arzând şi risipindu-se peste tot. Elicopterele explodând în aer. Extraordinar.

Deodată, renunţă la viaţa lui cea nouă. Tropăise înapoi la maşina lui specială, cu un zâmbet tainic pe faţa arsă de soare. Se urcase şi plecase... dar nu foarte departe. Aşteptase, până ce o cisternă ieşise în fine din garaj, târându-se pe pistă ca un imens gândac măsliniu-cafeniu. Iar atunci când sări în aer, aruncând săgeţi unsuroase de foc în toate direcţiile, Trash îşi lăsase binoclul jos şi lătrase spre cer, scuturându-şi pumnii în accesul lui de bucurie fără seamăn. Dar bucuria nu ţinuse mult, lăsând loc unei spaime de moarte şi unei dureri profunde.

Pornise prin deşert spre nord-vest, mânându-şi maşina cu o viteză care ar fi putut să-l coste viaţa. Cât trecuse de atunci? Nu ştia. Dacă i s-ar fi spus că erau în 16 septembrie, ar fi clătinat din cap, fără să înţeleagă despre ce era vorba.

Îşi făcu socoteala să se sinucidă, fiind unica soluţie care-i mai rămăsese, căci toţi se întorseseră acum împotriva lui, ceea ce era în ordinea firească a lucrurilor. Dacă muşti mâna care te hrăneşte, nu te poţi aştepta la altceva decât să se transforme în pumn. Ceea ce era nu numai un gest natural, dar şi un act de justiţie. În spatele camionului avea trei canistre mari cu benzină. Avea să şi le toarne în cap şi apoi să aprindă un chibrit. Era exact ceea ce merita.

Dar n-o făcuse. Nu ştia de ce. O forţă, mai tare decât chinul agonizant al remuşcărilor şi al singurătăţii, îl oprise. Chiar şi arsul de viu, aidoma călugărilor budişti, nu i se părea o pedeapsă suficientă. Adormise. Iar când se trezi, descoperi că în timpul somnului i se strecurase în creier un gând nou, iar acel gând era:

MÂNTUIREA.

Oare era posibil? Nu ştia. Dar dacă descoperea ceva... ceva mare... şi îl ducea Omului Întunecat, la Las Vegas, oare nu ar fi fost posibil? Şi chiar dacă MÂNTUIREA era imposibilă, ISPĂŞIREA poate că nu. Dacă s-ar fi dovedit realizabil, mai exista o şansă să moară mulţumit.

Ce? Ce anume ar fi putut fi? Ce putea fi suficient de mare pentru MÂNTUIRE sau chiar şi pentru ISPĂŞIRE? În niciun caz mine sau o baterie de aruncătoare de flăcări, grenade sau arme automate. Niciunul dintre lucrurile acestea nu era destul de interesant. Ştia unde se află două bombardiere experimentale mari (fuseseră construite fără ştirea Congresului, plătite din fondurile secrete ale apărării), dar nu avea cum să le aducă la Vegas, şi chiar dacă ar fi putut, nu exista nimeni care să le piloteze. După cum arătau, era nevoie de o echipă formată din cel puţin zece persoane, dacă nu mai multe.

Era ca un senzor de radiaţii infraroşii, care detectează căldura în întuneric şi dezvăluie acele surse de căldură ca pe nişte forme vagi. Capabil, în chip straniu, să simtă lucrurile părăsite în acest tărâm pustiu, unde fuseseră îndeplinite atâtea proiecte militare. Ar fi putut să se ducă aţă spre vest, direct la Project Blue, acolo de unde pornise toată povestea. Dar molima glacială nu era pe gustul lui şi, în felul lui confuz, dar nu în întregime ilogic, considera că n-ar fi fost nici pe gustul lui Flagg. Molimei nu-i păsa pe cine omoară. Omenirea ar fi avut o soartă mai bună dacă cei ce lansaseră Project Blue ar fi ţinut cont de acest fapt simplu.

Prin urmare pornise de la Indian Springs spre nord-vest, în peisajul dezolant al lui Nellis Air Force Range, oprindu-şi maşina ori de câte ori era nevoie să taie sârma ghimpată din gardurile înalte, marcate cu semne mari, pe care se putea citi PROPRIETATE A GUVERNULUI STATELOR UNITE ACCESUL INTERZIS şi SANTINELE ÎNARMATE şi CÂINI DE PAZĂ şi PRIN ACESTE FIRE TRECE CURENT DE ÎNALTĂ TENSIUNE. Dar electricitatea murise, ca şi câinii de pază şi santinelele înarmate, iar Trashcan Man îşi vedea de drum, corectându-şi uneori direcţia de mers. Se simţea atras, atras de ceva anume. Nu ştia despre ce este vorba, dar bănuia că este ceva mare. Suficient de mare.

Anvelopele Goodyear ale vehiculului său se învârteau neîncetat, purtându-l pe Trash peste văi seci şi pante atât de stâncoase, încât păreau spinările expuse doar pe jumătate ale unor stegozauri. Aerul uscat nu era tulburat de nicio boare. Temperatura urcase la peste o sută de grade. În liniştea deplină nu se auzea decât huruitul motorului Studebaker modificat al maşinii.

Trecând de culmea unei movile, văzu ce se afla dincolo şi opri vehiculul pentru o clipă, ca să se lămurească mai bine.

Înaintea lui apăruse un complex de clădiri înghesuite, licărind printre valurile de aer fierbinte ca argintul-viu. Barăci Quonset şi construcţii joase din beton. Ici şi colo, vehicule nemişcate pe străzile pline de colb. Întreaga zonă era împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată, iar de-a lungul sârmelor distingea şi conductorii din porţelan. Nu mici, pentru curent slab, menit să te ţină la distanţă, ci uriaşi, cât pumnul strâns.

Un drum pavat, cu două benzi, venea dinspre est şi se oprea înaintea unui corp de gardă ce amintea de un flacon de medicamente blindat. Aici nu întâlneai obişnuitele plăcuţe cu texte inteligente, de genul PREZENTAŢI APARATUL DE FOTOGRAFIAT POLIŢISTULUI MILITAR DE SERVICIU sau DACĂ V-A PLĂCUT LA NOI, COMUNICAŢI-I ŞI PARLAMENTARULUI DUMNEAVOASTRĂ. Singurul semn vizibil era unul vopsit cu roşu pe fond galben, culorile folosite în caz de pericol, iar textul era scurt şi la obiect: DOCUMENT DE IDENTIFICARE OBLIGATORIU.

― Mulţumesc, şopti Trashcan. Habar n-avea cui mulţumeşte. O, îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc.

Simţul lui special îl călăuzise în acest loc, de care fusese tot timpul convins că există fără să ştie unde.

Introduse maneta în viteza întâi şi coborî cu precauţie panta. Peste zece minute, pătrunsese pe drumul de acces la corpul de gardă. Drumul era blocat de bariere solide, în dungi