— Plătim cinstit, boierește, și mergem, spuse d-l Solomon așezînd banii.

Căpitanul Manuilă amuțise și el, aproape pierdut în întuneric. Îl învioră Andronic, arătîndu-i din nou zidurile.

— …Cred că nimeni nu mai știe astăzi, spuse el, că pe locul acesta a pierit adevărata fată a Moruzeștilor, fata lui de sînge, iar nu cealaltă, adoptată după a doua căsătorie…

Călugărul ridicase ochii speriat și-și făcu repede o cruce pitită. Andronic se prefăcu că nu-l vede și continuă, cu privirile ațintite asupra lui Manuilă.

— …Nici eu nu ți-aș putea spune de unde știu, dar așa s-a întîmplat. Aici a murit ea, Arghira, „frumoasa din lapte”, cum i se spunea pe atunci, în batjocură…

— De ce a murit? întrebă Vladimir cu jumătate de glas.

— Fusese adusă aici cu sila și fără să știe bătrînul… Unii au spus chiar că fără știrea starețului. Pe atunci nu prea intrau femeile în mînăstirile de călugări. Au adus-o noaptea și, după cum nu prea se știe de ce a murit pe neașteptate, tot așa nu prea se știe cum a murit. Voiau să scape de ea, căci se plănuia din acel an a doua căsătorie a bătrînului și cealaltă fată aștepta… Și a murit Arghira, a treia noapte. Aici, pe locul ăsta…

Andronic întoarse capul și arătă cu mîna de jur împrejur.

— O pomeniți cîteodată la slujbă, părinte? întrebă el brusc pe călugăr.

Pivnicerul scutură din cap. Auzea acum pentru întîia oară o asemenea poveste și i se părea mincinoasă și păgînească. O fată de boier moartă chiar în pivnița mînăstirii – i se părea de necrezut.

— Haide să mergem, că parcă se face frig, spuse d-l Solomon.

Porniră toți înfrigurați și de răceala bolții și de amintirea aceea lugubră pe care o evocase, pe neașteptate, Andronic.

— Ce ți-a venit să ne sperii cu fata aceea? îl întrebă d-l Solomon o dată ajuns afară.

Andronic începu să rîdă.

— Așa glumesc eu cîteodată, ca să-mi necăjesc oamenii care-mi sînt simpatici, spuse el cu alt glas. Dar nu e așa că e o poveste tristă?

Noaptea părea caldă acum, după răcoarea din pivniță. Se vedea o bucată bună de cer, cuprinsă între arbori și chilii. Curtea părea luminată ușor de o lumină ascunsă undeva pe aproape.

— Ce splendoare! exclamă d-l Solomon, privind în sus și minunîndu-se de atîtea stele. Se oprise în mijlocul curții, cu oala de vin în mînă. Andronic profită de prilej, se apropie de el și-i șopti, să nu-l auză ceilalți:

— Te rog, nu spune cucoanelor de povestea aia cu fata. Le strici cheful…

D-l Solomon clipi șiret din ochi. Dar, parcă după o clipă, privindu-l adînc pe Andronic, nu mai era atît de pus pe glumă. Aveau ochii lui o strălucire metalică, posomorîtă, amețitoare.

— Drăcos mai ești! exclamă el cu mare efort.

Într-adevăr, se simțise vlăguit deodată în apropierea tînărului. Îi trecu atunci prin minte o sumă de prostii. Dacă Andronic ăsta e cumva vreun fermecător oarecare, unul din aceia care pun buruieni somnoroase în vin și apoi jefuiesc oamenii…

Porni după ceilalți, dar cu o îndoială în suflet.

— Ți-e sete? întrebă el după un răstimp oprindu-se din drum. Hai să bem din oală…

Andronic clipi, la rîndul lui, șiret, și, apucînd oala din mîinile lui Solomon, o apropie atent de gură. Începu să bea cu sete, lacom, înghițind parcă în somn. D-lui Solomon nu-i venea a crede. Dar gestul acesta de viteaz îl liniști. Atinse încet umărul lui Andronic.

— Stai, bre, omule, mai lasă și celorlalți cîte o înghițitură…

— Mai ales! spuse Andronic în glumă, tainic, după ce depărtă oala de buze.

Porniră cu pas repede, să-și ajungă tovarășii.

Masa era pe sfîrșite. Se apropia miezul nopții și tineretul era nerăbdător să se ridice și să treacă în altă odaie. Acolo s-ar fi putut vorbi mai în voie, s-ar fi putut aranja alte jocuri sau chiar s-ar fi putut dansa. D-na Solomon amintise în treacăt că a avut grijă să aducă patefonul lui Vladimir. Poate că înfundînd cu o batistă cutia de rezonanță, nu s-ar auzi de afară. De altfel, adăugase ea, toți călugării dorm la ora asta.

Masa fusese frugală numai în aparență. Farfurii puține, șervețele de hîrtie, pahare desperecheate… Încolo, atît d-na Solomon, cît și d-na Zamfirescu, acoperiseră masa cu fripturi reci, mezeluri, sardele, brînzeturi, fructe. Aleseseră această odaie anume pentru sufragerie, ca să lase libere pentru jocuri și dans celelalte încăperi – mai mari și mai curate. Știau cu toții că acest „bufet rece” – cum spunea d-na Zamfirescu – nu va dura prea mult și nu voiau să risipească farfuriile și paharele prin celelalte odăi. În două din ele aveau să doarmă, tîrziu, cucoanele; își aduseseră acolo trusele de călătorie, hainele, pachetele. Paturile vor fi alăturate, ca să poată încăpea mai comod. Anunțase și d-na Solomon că rămîne, deși simțise țînțarii de la început.

Vladimir dăduse cel dintîi semnalul ridicării. Băuse destul de mult și avea acum curaj și neistovită vervă. La masă stătuse între d-na Solomon și d-ra Zamfirescu și se simțise solicitat de amîndouă; fiecare din ele dorea să-i spună o taină la ureche, apropiindu-și mult pieptul de umărul lui. De altfel, masa fusese cît se poate de dezlănțuită. Vinul mînăstiresc îi încălzise pe toți, chiar și pe cei din grupul Zamfirescu, mai puțin intimi.

— Să vedem dacă n-a ieșit luna, spuse Vladimir ridicîndu-se de pe scaun și apucînd brațul d-rei Zamfirescu.

— Dacă am face acum o plimbare spre lac? întrebă cineva.

Zgomotele scaunelor depărtate de masă, cuvintele de mulțumire adresate gazdei, rîsetele și vorbele tuturora înecară răspunsul. Se îndreptau cu toții spre odaia cea mare de la mijloc. D-nul Solomon încercă să numere amatorii unui alt rînd de cafele, cînd observă pe Andronic palid, cu ochii ațintiți spre ușă. De cînd se ridicase de la masă, Andronic nu mai scosese un cuvînt. Părea preocupat, nervos, căutînd cu ochii în toate părțile.

— Nu te simți bine? îl întrebă d-l Solomon.

Liza și Riri se