apropiară în acea clipă de Andronic, îngrijate. Auziseră întrebarea d-lui Solomon; era un bun prilej să-și arate grija față de acest tînăr fermecător, care strălucise cu atîta spontaneitate în timpul mesei.

— Dacă ai mai bea o cafea? îi spuse Liza, fericită că îl poate avea din nou sub pază.

La masă șezuse lîngă el. Începea iar să nădăjduiască, deși Andronic nu încercase nici un gest de nepermisă familiaritate.

— Nu am nimic, zîmbi rece Andronic. Sînt tulburat din alt motiv. Dacă am să vi-l spun, veți rîde de mine…

— Îți jur!… începu pătimaș Liza.

Andronic o întrerupse corect, ridicînd mîna.

— Să nu exagerăm, spuse el. E aproape un fleac… Dar un fleac care ar putea să plictisească pe careva dintre d-voastră.

— Ce s-a întîmplat? întrebă și d-na Zamfirescu, apropiindu-se odată cu d-na Solomon și Vladimir.

— Deocamdată nimic, explică Andronic. Dar se va întîmpla curînd… S-ar putea face pentru cîteva clipe liniște? întrebă el.

În sufragerie, Stere vorbea tare cu d-l Zamfirescu și cu căpitanul Manuilă. Lîngă ușă, alt grup zgomotos: Stamate și ceilalți.

— Ce e? Ce e? întrebă cineva.

Se adunau cu toții în jurul lui Andronic. Începuse să se facă tăcere.

— E mai bine să vă spun cinstit, murmură Andronic. E un șarpe prin apropiere…

Cucoanele țipară toate deodată.

— De ce le sperii cu glume din astea? întrebă puțin iritat căpitanul Manuilă.

— Nu le sperii deloc, vorbi, din nou, calm, Andronic. Este un șarpe, foarte aproape de noi…

Se auziră iarăși țipete, rîsete speriate. Dar Andronic continuă, fără să țină seama de ele:

— …Va veni aici, după plecarea noastră în grădină sau poate mai tîrziu, după ce ne vom culca…

— Doamne ferește! exclamă d-na Zamfirescu, închinîndu-se.

Andronic încruntă din sprîncene și plecă fruntea.

— …Vă întreb, adăugă el după o clipă, nu e mai bine să-l prindem de-acum?

Tăceau toți, parcă amuțiți deodată de cuvintele neașteptate ale lui Andronic. Era o glumă? Tînărul acesta năzdrăvan le va face din nou o farsă?

— Dar cum să-l prinzi? întrebă căpitanul după o lungă așteptare, silindu-se să zîmbească.

— Mă însărcinez eu cu asta, vorbi Andronic. Dar trebuie să procedăm repede…

Un fior de panică și curiozitate îi străbătu pe toți.

— Mai întîi, vă rog să faceți liniște, porunci Andronic. Și sa vă lipiți cu toții de perete… Așa…

Se apropie de d-l Solomon și-l împinse ușor spre ușă, căutîndu-i parcă un loc nemerit, cît mai lipit de perete. D-l Solomon se lăsă dus, fără nici o împotrivire. Simțise un val fierbinte de sînge năvălindu-i spre inimă îndată ce Andronic își puse mîinile pe umerii lui. Rămase pe locul fixat, fără putere, fără măcar să poată zîmbi, așteptînd.

— Vă rog, lipiți-vă cu toții, porunci din nou Andronic cu un glas ferm, puternic. Cît mai aproape de perete… Și nu vă mișcați deloc, orice s-ar întîmpla, accentuă el mutîndu-și privirile de la unul la altul. Nu se va întîmpla nimic grav pentru nici unul dintre d-stră… Dar dacă vă mișcați și țipați, mă încurcați pe mine și-mi dați prea mult de lucru…

Unul cîte unul, privindu-se tulburați și năuci, musafirii se așezară lipiți de perete. Numai căpitanul Manuilă continuă să zîmbească, sceptic.

— Parcă ne-am pregăti pentru o scamatorie, spuse el destul de tare.

— Scamatorie, într-un fel, tot este, îi răspunse Andronic fără să se supere. Dar e mai bine s-o facem cît mai e timp…

— Dar unde e, domnule, șarpele? izbucni căpitanul. Dacă știi unde e, haide mai bine să-l ucidem acum și să scăpăm…

— E aici? întrebă înfiorată Liza.

— Nu știu unde e acum, spuse încruntat Andronic. Dar dacă nu vreți…

Își puse mîinile în buzunarele hainei și îi privi pe toți pe rînd.

— …Eu nu vă pot face binele cu sila, adăugă el zîmbind.

— Dar de ce trebuie să stăm nemișcați lîngă zid? întrebă Stamate, ca să arate celorlalți că lui nu îi e frică.

— Pentru ca să nu-l speriem, explică Andronic. Eu am să-l chem și el are să vină, liniștit…

— Să-l chemi aici, în casă? exclamă d-na Solomon.

— Știi d-ta vreun farmec? întrebă, în glumă, căpitanul. Sau poate ne faci iar festa, ca în pădure…

Femeile celelalte erau totuși dornice să-l vadă pe Andronic la lucru. Orice ar fi fost, chiar o glumă, dacă e un prilej pentru Andronic să facă ceva interesant, să înceapă acum…

— …Și-o să stăm mult, domnule, așa, nemișcați? întrebă Stere.

Parcă începuse să se rupă farmecul celor dintîi porunci ale lui Andronic. Toți se mișcau, își vorbeau, deși nu îndrăzneau să se depărteze de perete, își priveau deseori picioarele, ca și cum s-ar fi temut să nu vadă răsărind șarpele pe neașteptate chiar sub ochii lor.

Andronic își puse iarăși mîinile în buzunar. Enervat, încercă pentru ultima dată să obțină deplină ascultare.

— Nu e timp acum să vă povestesc cum am aflat de șarpe și cum am învățat să-l chem… Am să vă spun pe urmă. V-am anunțat de la început c-o să rîdeți de mine, adăugă el plictisit.

— N-o să rîdem! făgădui Liza aproape veselă.

Privi spre colțul unde stătea d-l Solomon și o cuprinse deodată o subită neliniște. I se părea că d-l Solomon nu mai aude nimic din tot ce se spune acum în cameră. Parcă rămăsese neclintit, așa cum îl așezase Andronic, așteptînd. Liza căută repede privirile d-nei Solomon. Ea nu observase nimic. Poate mi se pare mie, încercă să se liniștească Liza.

Andronic se uită, calm, la ceas.

— Dacă nu vă liniștiți într-un minut, vorbi el, îmi voi cere iertare că v-am deranjat și voi pleca… Asta e tot ce vream să vă spun…

Cuvintele acestea ale lui Andronic îi buimăciră pe toți. Atunci vorbește serios… Cîteva clipe, nu știu nimeni ce trebuie să facă; dacă se cuvine să-l liniștească, asigurîndu-l că vor fi liniștiți sau dacă trebuie să-și facă semn unul altuia să nu spună nimic.

— Bine, murmură Andronic. Vă rog să rămîneți așa…

Se încruntă din nou și parcă deveni mai palid. Făcu un pas în odaie, șovăind, apoi se îndreptă repede spre fund și stinse o lampă, coborînd fitilul celeilalte.

— Era